Uniunea Europeana. Origine. Evolutie. Principii.

1. Uniunea Europeană

Uniunea Europeană este rezultatul unui proces de cooperare şi integrare care a început in anul 1951, intre şase ţări europene (Belgia, Germania, Franţa, Italia, Luxemburg si Olanda). După cincizeci de ani şi cinci valuri de aderare (1973, 1981, 1986, 1995, 2004, 2007), Uniunea Europeana are astăzi 27 de state membre. Ca entitate politică, socială şi economică, dezvoltată în Europa, Uniunea Europeană este considerată a fi o construcţie sui generis, situându-se între federaţie si confederaţie.

Cu cele 27 de state membre şi cu o populaţie de aproape jumătate de miliard, Uniunea Europeană acoperă o mare parte a Europei. De la crearea sa, Uniunea a avut ca preocupare obţinerea prosperităţii şi a stabilităţii pentru cetăţenii săi. Politicile şi acţiunile sale ne privesc pe toţi, direct sau indirect.

Putem vorbi de Uniunea Europeană ca fiind o societate echitabilă şi receptivă la nevoile cetăţenilor, angajată în promovarea prosperităţii economice şi în crearea de locuri de muncă prin eforturile de a face întreprinderile mai competitive şi dând posibilitatea lucrătorilor de a obţine calificări noi.

La nivel mondial, Uniunea Europeană reprezintă cea mai mare putere comercială şi constituie cel mai important participant privind acordarea de ajutor financiar şi tehnic ţărilor mai sărace.

Comunitatea Economică Europeană (informal chiar şi Piaţa Comună), transformată în Comunitatea Europeană este considerată în prezent "primul pilon" al Uniunii Europene. UE a evoluat dintr-un organ comercial într-un parteneriat economic şi politic, definitivarea acesteia făcându-se prin ratificarea de către ansamblul ţărilor membre ale Comunităţii Europene a Tratatului de la Maastricht (Olanda). Ca preşedinte al Convenţiei pentru Viitorul Europei, fostul preşedinte francez Valéry Giscard d'Estaing a propus schimbarea numelui Uniunii Europene în Europa Unită, dar această moţiune nu a fost aprobată.

2. Originea Uniunii Europene

Tentative de unificare a naţiunilor europene au existat încă dinaintea apariţiei statelor naţionale moderne. Acum trei mii de ani, Europa era dominată de celţi, iar mai târziu a fost cucerită şi condusă de Imperiul Roman, centrat în Mediterană. Aceste uniuni timpurii au fost create cu forţa. Imperiul Franc al lui Carol cel Mare şi Sfântul Imperiu Roman au unit zone întinse sub o singură administraţie pentru sute de ani. Uniunea vamală a lui Napoleon şi mai recentele cuceriri ale Germaniei naziste din anii 1940 au avut doar o existenţă tranzitorie.

Dată fiind diversitatea lingvistică şi culturală a Europei, aceste încercări au implicat de obicei ocupaţia militară a naţiunilor, conducând la instabilitate; unele încercări, însă, au durat mii de ani şi au fost însoţite de progrese economice şi tehnologice, aşa cum s-a întâmplat cu Imperiul Roman în timpul aşa-numitei Pax Romana. Una dintre primele propuneri pentru o unificare paşnică prin cooperare şi egalitatea statutului de membru a fost făcută de Victor Hugo in 1851. În urma catastrofelor provocate de primul şi al doilea război mondial, necesitatea formării unei (ce a devenit mai târziu) Uniuni Europene a crescut, din cauza voinţei de a reconstrui Europa şi de a elimina posibilitatea unui nou război. Acest sentiment a dus în cele din urmă la formarea Comunităţii Europene a cărbunelui şi Oţelului de către Germania (de vest), Franţa, Italia şi ţările din Benelux. Acest lucru a fost posibil prin semnarea în aprilie 1951 a Tratatului de la Paris, care a intrat în vigoare în iulie 1952.