Urmărirea Penală

§1. Definiţie. Urmărirea penală reprezintă prima etapă a procesului penal, etapă ce permite, prin intermediul funcţiilor specifice, trecerea dosarului în faza de judecată.

§2. Obiect. Potrivit art. 200, urmărirea penală are ca obiect strângerea probelor necesare cu privire la:

1) existenţa infracţiunilor;

2) identificarea făptuitorilor;

3) stabilirea răspunderii făptuitorilor.

Obiectivul urmăririi penale este stabilirea faptului dacă se impune sau nu trimiterea în judecată a unei persoane. Urmărirea penală nu are ca obiectiv stabilirea existenţei unei infracţiuni şi vinovăţia persoanei identificate ca fiind făptuitorul dincolo de orice îndoială rezonabilă, ci, în mod esenţial, obiectivul urmăririi penale este acela de strîngere a probelor necesare formulării unei acuzaţii şi trimiterii inculpatului în faţa instanţei în vederea judecării sale. Prin probele strânse în faza de urmărire penală procurorul urmăreşte să dovedească doar o suspiciune rezonabilă împotriva unei persoane, suspiciune care poate fundamenta o acuzaţie în materie penală şi care poate justifica o trimitere în judecată a acuzatului.

Sublinierea acestui obiectiv al urmăririi penale este necesară pentru a înlătura o confuzie ce îşi păstrează încă procesul penal român o anumită influenţă, confuzie datorată apartenenţei sistemului român la sistemul sovietic de procedură penală: în procesul penal etapa esenţială este judecata, şi nu urmărirea penală. Urmărirea penală este doar o etapă pregătitoare a judecăţii. Din acest considerent, judecata nu trebuie să se limiteze la o simplă evaluare a dosarului de urmărire penală, ci în faza de judecată, în mod nemijlocit, se impune readministrarea, în măsura în care este posibil (ex: efectuarea unei percheziţii domiciliare nu poate fi reluată în faza de judecată) şi punerea în discuţie a tuturor probelor administrate în cursul urmăririi penale.

§3. Limite. Sub aspectul desfăşurării în timp, urmărirea penală cunoaşte următoarele două limite :

1) limita iniţială: rezoluţia de începere a urmăririi penale

2) limita finală: soluţia procurorului de trimitere / netrimitere în judecată.

Sub aspectul obiectului, urmărirea penală se limitează la fapta şi persoana faţă de care s-a început urmărirea penală sau faţă de care s-a dispus extinderea cercetărilor penale.

§4. Caractere. Urmărirea penală cunoaşte următoarele trăsături:

1) caracter nepublic : nu orice persoană are acces la efectuarea actelor de urmărire penală

2) caracter necontradictoriu : în cursul urmăririi penale, administrarea probelor sau soluţionarea unor cereri nu impune punerea în discuţia părţilor în mod contradictoriu. Chiar dacă apărătorii părţilor participă la efectuarea unor acte de urmărire penală, participarea se reduce la o simplă asistare, fără a fi recunoscută o dezbatere contradictorie. Urmărirea penală dobândeşte caracter contradictoriu atunci când se desfăşoară unele proceduri jurisdicţionale (ex. : soluţionarea de către judecător a propunerii de arestare preventivă ; soluţionarea propunerii de percheziţie domiciliară nu are caracter contradictoriu)

3) caracter preponderant scris : decurge din lipsa de contradictorialitate. Astfel, declaraţia unui martor presupune într-adevăr o relatare verbală, dar dacă apărătorii părţilor sun prezenţi, aceştia nu pot adresa martorului întrebări, iar declaraţia martorului a se consemnează în scris.

§5. Organele competente să efectueze urmărirea penală. În baza art. 201, urmărirea penală se efectuează de către procurori (v. art. 209) şi de către organele de cercetare penală (organele de cercetare ale poliţiei judiciare şi organele de cercetare speciale). Procurorul reprezintă principalul organ de urmărire penală.

Organele de cercetare penală pot efectua acte de cercetare penală sub rezerva acelor acte ce reprezintă atributul exclusiv al procurorului ca titular al funcţiei de acuzare (ex.: punerea în mişcare a acţiunii penale, extinderea cercetării penale, trimiterea / netrimiterea în judecată). Distingem astfel între :

1) cercetarea penală → aparţine organelor de cercetare penală şi presupune în primul rând efectuarea de procedee probatorii (ascultarea învinuitului sau inculpatului, ascultarea martorilor)

2) urmărirea penală = cercetarea penală + acte specifice funcţiei de acuzare → aparţine procurorului

În domeniul organelor de cercetare penală, principalele modificări aduse prin Legea nr. 356/2006 au avut ca obiect desemnarea lucrătorilor din poliţia judiciară. Potrivit art. 201 alin. 3 ca organe de cercetare ale poliţiei judiciare funcţionează lucrători specializaţi din Ministerul Internelor şi Reformei Administraţiei:

1) desemnaţi nominal de ministrul internelor şi reformei administrative,

2) cu avizul conform al procurorului general al Parchetului de pe lângă ÎCCJ, şi

3) care îşi desfăşoară activitatea sub autoritatea procurorului general al Parchetului de pe lângă ÎCCJ. Retragerea avizului conform al procurorului general al Parchetului de pe lângă ÎCCJ conduce la încetarea calităţii de lucrător în cadrul poliţiei judiciare.

Organele de cercetare penală deţin competenţa generală în a efectua cercetarea penală. Potrivit art. 209 alin. 3 procurorul are o competenţă concretă, expres prevăzută de lege. Înafara infracţiunilor prevăzute expres, procurorul poate prelua orice cauză de la organul de cercetare penală în vederea efectuării urmăririi penale.

În cauzele în care urmărirea penală trebuie efectuată în mod obligatoriu de către procuror, organele de cercetare penală pot efectua acte de urmărire penală în doar două situaţii :

1) art. 213 : organul de cercetare penală este obligat să efectueze actele de cercetare ce nu suferă amânare, chiar dacă acestea privesc o cauză care nu este de competenţa lui. Lucrările efectuate în astfel de cazuri se trimit, de îndată, prin procurorul care exercită supravegherea activităţii organului ce le-a efectuat, procurorului competent.

2) art. 217 : în cauzele în care urmărirea penală se efectuează de către procuror, acesta poate dispune prin ordonanţă ca anumite acte de cercetare penală să fie efectuate de către organele poliţiei judiciare. Delegarea organelor de cercetare penală trebuie să respecte cerinţele impuse de art. 135 cu trimitere la art. 132 (spre exemplu, nu poate fi delegată dispunerea începerii urmăririi penale, punerea în mişcare a acţiunii penale)

În ceea ce priveşte competenţa procurorului, potrivit art. 209 alin. 4 este competent să efectueze urmărirea penală, în cazurile prevăzute în alineatul precedent, şi să exercite supravegherea asupra activităţii de cercetare penală procurorul de la parchetul corespunzător instanţei care, potrivit legii, judecă în primă instanţă cauza (ex. : urmărirea penală într-o cauză ce are ca obiect o infracţiune de omor este în competenţa procurorului de la parchetul de pe lângă tribunal, urmărirea penală într-o cauză ce are ca obiect o infracţiune de furt săvârşită de un senator este în competenţa procurorului de la parchetul de pe lângă ÎCCJ).