Urmărirea Penală

CAPITOLUL I

ISTORICUL URMARIRII PENALE SECTIUNEA I

ASPECTE GENERALE

Privit din perspective istorice ca fiind un litigiu dintre victima si infractor,procesul penal era o activitate ce se desfasura mai mult în instanta sau aproape în exclusivitate în fata acesteia, deoarece nu existau organe specializate care sa intervina din oficiu în lupta fenomenului infractional si pentru a pregati judecarea cauzelor penale.

Evolutia societatii civile si concomitent diversificarea formelor si metodelor activitatii infractionale au impus ca necesitate obiectiva si modernizarea activitatii de combatere a criminalitatii, desfasurata de stat precum si realizarea, înaintea judecarii unei cauze a unei activitati diversificate de strângere a probelor, reprezentând o separata, denumita în legislatia noastra actuala urmarire penala.

Fiind o activitate anterioara judecatii, a avut mai multe denumiri în reprezentarile anterioare: cercetare, ancheta, instructie, investigatie, prime cercetari, ancheta preliminara, etc., în functie de traditiile juridice locale. Uneori, urmarirea penala avea si o compunere complexa, ca în Codul de procedura penala român din 1936, când cuprindea primele cercetari sau instructia ori parcurgerea ambelor faze .

Conform terminologiei acestui cod, "urmarirea" echivala cu punerea în miscare a actiunii penale si îndeplinirea celorlalte activitati procesuale legate de aceasta.

Urmarirea penala se justifica prin aceea ca faptele penale nu se dovedesc prin probe preconstituite. Elementele probante sunt descoperite si adunate ulterior savârsirii infractiunii, iar infractorii trebuie în primul rând identificati, prinsi si abia apoi trasi la raspundere penala.

Importanta si necesitatea urmaririi penale a fost recunoscuta de timpuriu. Astfel, în numeroase surse bibliografice se citeaza aforismul lui Ayrault din lucrarea L'ordre, formalite et instruction judiciaire Lyon - 1624, dupa care urmarirea era considerata sufletul si temelia procesului.

In conditiile vietii sociale moderne, în care infractiunile devin din ce în ce mai variate, iar modul lor de realizare tine pasul cu dezvoltarea stiintei si tehnicii, victima, ca persoana particulara, s-ar gasi dezarmata în fata infractorilor, fara a avea sprijinul unor organe de stat cu dotare si pregatire profesionala corespunzatoare, necesara luptei contra infractionalitatii.

În aceasta rezida si justificarea ca urmarirea penala se constituie într-o activitate necesara, sub aspectul ocrotirii celor nevinovati împotriva unor constrângeri nejustificative care sa duca la aflarea adevarului cu privire la fapta si faptuitor, fiind sarcina a organelor de urmarire penala, împiedicând tragerea la raspundere penala a celor nevinovati, asigurându-se în acest fel respectarea drepturilor si libertatilor cetatenesti.

SECTIUNEA II

URMARIREA PENALA REGLEMENTATA ÎN CODUL PENAL ROMÂN DIN 1936

În Codul Penal Român din 1936, activitatea de urmarire penala se realiza sub forma Instructiei preparatorii. Aceasta fiind posibila în masura în care, în prealabil s-a pus în miscare actiunea penala iar instructia preparatorie si strângerea probelor erau încredintate judecatorului de instructie si camerei de acuzatie.

Spre deosebire de primele cercetari care aveau drept scop punerea în miscare a actiunii penale, instructia, potrivit art. 233 C. pr. pen. din 1936,avea drept scop descoperirea si constatarea probei si indiciilor pe baza carora se putea decide daca este cazul ca inculpatul sa fie trimis în judecata.

Daca actiunea penala nu era pusa în miscare, judecatorul de instructie putea desfasura activitati judiciare, respectiv cercetari" fie la initiativa si sesizarea procurorului, fie în urma sesizarii directe (prin denunt, plângere sau din oficiu), însa aceste activitati nu constituiau o instructie.

Instructia se facea obligatoriu în toate cazurile de crime, iar pentru delicte numai în masura în care Ministerul Public gasea aceasta necesar.

Când judecatorul de instructie a fost sesizat direct prin plângerea celui vatamat, acesta trebuie sa comunice plângerea si procurorului, asteptând rechizitiile lui înainte de a proceda la orice act de instructie. Oricare însa ar fi fost rechizitiile procurorului, judecatorul de instructie era obligat sa procedeze la efectuarea instructiei, activitate ce avea în principiu o durata limitata de 60 de zile în cazul când în cauza existau inculpati arestati preventiv, dupa care aceasta nu se putea desfasura în continuare decât cu încuviintarea Camerei de Acuzare.

La terminarea instructiei, judecatorul de instructie se pronunta asupra rezultatelor acesteia printr-o hotarâre care purta denumirea de ordonanta definitiva", pentru a o diferentia de toate celelalte decizii luate pe parcursul instruirii si care aveau caracterul de ordonante simple.

Solutiile pe care le putea lua judecatorul prin ordonanta definitiva constau în:

- scoaterea de sub urmarire, când constata ca fapta nu exista, nu poate fi imputata inculpatului sau nu cade sub incidenta prevederilor legii penale, precum si atunci când actiunea penala era stinsa;

- trimiterea în judecata, când constata ca sunt suficiente indicii despre existenta si vinovatia inculpatului, iar faptele constituie o infractiune, cu exceptia crimelor;

- trimiterea actelor la Camera de acuzare, când constata ca fapta constituie crima si ca sunt suficiente probe despre existenta si vinovatia inculpatului;