Urmele în criminalistică

Noţiunea de urmă a infracţiunii

Majoritatea faptelor aparţinând oamenilor se reflectă în transformările produse în mediul în care se desfăşoară activităţile lor. Cunoscutul criminalist francez, Edmond Locard(1877-1966), formulează un principiu care va fi respectat, ulterior, de toţi criminaliştii, anume : « Orice individ care se deplasează într-un mediu lasă urme ». Simpla prezenţă a omului într-un anumit loc, fie statică, fie dinamică, în cadrul desfăşurării unor acţiuni cotidiene, profesionale, sociale, artistice etc., este de natură să determine în mod necesar şi obligatoriu modificări în spaţiul şi timpul de manifestare.

Aşa de exemplu, un infractor sare gardul, sparge un geam, intră în casă, forţează cu un levier uşile şifonierului şi ale unei casete metalice, furând banii găsiţi şi bijuteriile, după care părăseşte locul faptei. În cursul acestei acţiuni, infractorul creează la faţa locului o multitudine de modificări, numite urme criminalistice şi anume: urme de încălţăminte pe pământ, urme digitale pe obiectele atinse cu mâna, striaţiuni ale vârfului levierului pe uşile şifonierului şi caseta metalică, cioburi de sticlă, fire textile rămase agăţate pe scândura gardului escaladat, etc. În acelaşi timp, pe rama şi talpa încălţămintei, aderă particule de sol, pe obiectele de îmbrăcăminte se depun particule şi microparticule de sticlă de la geamul spart, pe levier se ataşează particule lemnoase, metalice şi de vopsea de la şifonier şi caseta metalică, de la mâna infractorului cad mai multe picături de sânge, tăindu-se într-un ciob din geamul spart, un capăt de ţigară fumată. Aşadar, cercetarea criminalistică are drept fundament ştiinţific principiul potrivit căruia, în marea majoritate a cazurilor, săvârşirea unei infracţiuni presupune prezenţa făptuitorului la faţa locului şi executarea de către acesta a unor activităţi ce produc modificări materiale în ambianţa existentă, cunoscute sub denumirea generică de URME.

În acest context, în concepţia şcolii româneşti de criminalistică, prin urmă se înţelege:”orice modificare materială produsă ca urmare a interacţiunii dintre făptuitor, mijloacele folosite de acesta şi elementele componente ale mediului unde îşi desfăşoară activitatea infracţională, modificări care, examinate individual sau în totalitate, pot conduce la: stabilirea faptei, identificarea făptuitorului, a mijloacelor folosite de acesta şi la lămurirea împrejurărilor cauzei”. Constituie urme: – tot ce a rămas material vizibil sau invizibil la locul faptei de la persoana făptuitorului, de la îmbrăcămintea acestuia sau de la mijloacele ori instrumentele folosite de acesta (urmele papilare, îmbrăcăminte abandonată de infractor, urme ale diferitelor instrumente de spargere, etc.); – tot ce s-a ataşat material ( vizibil sau invizibil) de la locul faptei asupra făptuitorului, hainelor, obiectelor, ori mijloacelor sau instrumentelor folosite de acesta la comiterea faptei (particule de sol ataşate pe îmbrăcămintea infractorului, sânge aparţinând victimei descoperit pe hainele infractorului, etc); – schimbările de poziţie ale unor obiecte existente la locul săvârşirii faptei(uşa de la intrarea în locuinţa găsită întredeschisă, poziţia schimbătorului de viteze, cuplat într-o anumită viteză, poziţia acului vitezometrului, etc).

Pentru a fi considerată urmă în sens criminalistic, modificările materiale trebuie să îndeplinească o condiţie esenţială: să aibă o legătură de cauzalitate cu o infracţiune. Rămânerea urmelor la faţa locului este determinată de următoarele cauze: – condiţiile în care operează făptuitorul (timp scurt, dificultăţi de a pătrunde etc.); – starea psihică a făptuitorului în momentul comiterii faptei (emoţie, frică,etc.); – modul de operare, specific făptuitorului; – condiţii nefavorabile de iluminare a locului faptei,etc.

2. Trăsături caracteristice generale ale urmelor

Urmele, privite în accepţiune criminalistică, prezintă următoarele trăsături caracteristice generale: – urmele apar obligatoriu în procesul săvârşirii unei fapte penale(infracţiunea perfectă nu există!); – urmele sunt rezultatul interacţiunii(contactului) dintre factorii creatori şi cei primitori de urme, în timpul comiterii faptei(spre exemplu, urma papilară se creează prin contactul dintre mâna infractorului şi suprafaţa unui obiect lucios, existent la locul faptei); – în timp, urmele criminalistice suferă unele schimbări care pot duce la diminuarea valorii lor în procesul de identificare. Concomitent, asemenea modificări pot suferi şi factorii creatori ai urmelor – om, obiecte, etc.

II. CLASIFICAREA GENERALĂ A URMELOR INFRACŢIUNII

Într-o opinie mai veche, promovată de criminalistul francez Edmond Locard, clasificarea urmelor era făcută în: amprente(digitale, corporale, de îmbrăcăminte, de animale, etc.); urme(obiecte lăsate de infractor, instrumente de spargere, fire de păr, etc.). În criminalistica românească, clasificarea urmelor a fost făcută după anumite criterii, astfel:

2.1. Clasificarea după factorul creator de urmă: Raportat la acest criteriu, urmele pot fi:

a) urme ale omului, care cuprind toate modificările rezultate din contactul mâinilor, picioarelor, feţei şi altor părţi ale corpului, cu elementele locului în care s-a comis infracţiunea; produsele biologice de natură umană(sânge, salivă, spermă, păr); vorbirea; scrisul; modul specific de executare a nodurilor şi legăturilor etc.

b) urme ale animalelor: urme create de copite, gheare, coarne, colţi, aripi, păr, pene, produse biologice, precum şi cele sonore şi de miros;

c) urme ale vegetalelor, din care fac parte: urmele frunzelor, ramurilor, tulpinilor, seminţelor, porilor, produselor biologice de origine vegetală, precum şi cele ale vegetalelor prelucrate ( cafeaua, tutunul, iasca, etc.);

d) urme ale obiectelor şi instrumentelor: urme create de încălţăminte, de pneurile mijloacelor de transport, pelicule de vopsea, cioburi de sticlă, striaţiile create de ghinturile ţevii armei, pe glonţ, sau cele create de instrumentele de spargere, părţi din obiecte şi chiar obiecte rămase la faţa locului;

e) urme create de unele fenomene, sunt cele care apar ca urmare a incendiilor, exploziilor, catastrofelor, folosirii radiaţiilor, etc.