Uzucapiunea - Mod de Formare a Proprietății

UZUCAPIUNEA – MOD DE FORMARE A PROPRIETĂŢII

INTRODUCERE

Prescripţia, în termenii art. 1837 din Codul Civil, este un mijloc de a dobândi proprietatea sau de a se libera de o obligaţie, în condiţiile stabilite de lege. Ea este achizitivă, când conduce la dobândirea unui drept şi, respectiv extinctivă sau eliberatorie, când permite exonerarea debitorului de îndeplinirea unei obligaţii prealabile. În ambele cazuri timpul este elementul cheie esenţial, servind fie la dobândirea, achiziţionarea unui drept, fie la stingerea, la pierderea lui.

Pentru a opera uzucapiunea sau prescripţia achizitivă trebuie ca uzucapantul să fi posedat un bun în mod continuu şi neîntrerupt, paşnic, public şi sub numele de proprietar. În schimb, pentru a interveni prescripţia extinctivă este necesară simpla inacţiune a titularului dreptului, într-un interval de timp socotit suficient de lung, pentru a atrage stingerea dreptului material la acţiune şi exonerarea, în acest fel, de răspunderea civilă a subiectului pasiv al raportului obligaţional.

Deşi admisă de legiuitor, instituţia prescripţiei este oare utilă şi, mai ales morală? Iată, aşadar, o primă problemă, care vizează însuşi fundamentul său economic, social şi etic. Fiind chemată să asigure pacea şi liniştea socială, prin consolidarea situaţiilor juridice incerte sau îndoielnice, instituţia prescripţiei se numără printre mecanismele tehnice cele mai redutabile, căci, nu întâmplător Cassiodorius a desemnat-o „patrona generis humani”, iar Cicero a considerat-o ca fiind „finis sollicitudinis et periculi litium”. Chiar Justinian, care personal dezavua o asemenea instituţie, deoarece putea să aibă ca efect consacrarea unei nedreptăţi (impium praesidium), i-a recunoscut însă avantajele şi a procedat la o reformă a acesteia prin contopirea celor două forme de prescripţie, deoarece aveau acelaşi fundament şi se întemeiau pe aceleaşi principii.

Uzucapiunea constituie unul dintre efectele cele mai importante ale posesiei utile, dacă nu cumva cel mai important efect.

Uzucapiunea sau prescripţia achizitivă reprezintă naşterea dreptului de proprietate ori a altui drept real asupra unui bun imobil prin posedarea acestuia de către o persoana în condiţiile şi termenul prevăzut de lege.

Din examinarea acestei definiţii putem reţine că prescripţia achizitivă (uzucapiunea) reprezintă un mod de dobândire a proprietăţii, un mod originar, care operează doar în sfera bunurilor imobile şi se întemeiază pe faptul ce trebuie exercitată în condiţiile şi termenul prevăzut de lege.

Uzucapiunea este un mod originar de dobândire a proprietăţii sau a altui drept real deoarece se întemeiază pe faptul posesiei (pe o stare de fapt) ce exclude ideea de act juridic.

Domeniul de aplicare al uzucapiunii se circumscrie doar la categoria bunurilor imobile, deoarece bunurile mobile se dobândesc în proprietate prin însăşi faptul posesiei lor cu bună credinţă, fără a fi necesară trecerea unui interval de timp. In această ultimă categorie de bunuri (mobile), literatura juridică şi practica judiciară vorbesc fie de o prescripţie instantanee, (chiar dacă este o contradicţie în termeni), fie de faptul că posesia valorează titlu.

Uzucapiunea, ca mod de dobândire a proprietăţii, operează doar în privinţa bunurilor imobile care se află în proprietate privată, indiferent de titularul acestui drept (statul, regii autonome, societăţi comerciale, unităţi administrative sau persoane fizice).

Nu pot fi dobândite pe această cale bunurile imobile care fac parte din domeniul public naţional sau local, întrucât acestea sunt scoase din circuitul civil general. Cu alte cuvinte, pot fi uzucapate numai imobilele aflate în circuitul civil general.

Această situaţie este reglementată în mod expres atât în art. 135 pct. 5 din Constituţie cât şi în art. 1844 Cod civil, art. 5 alin. 2 din Legea 18/1991 şi în art. 74 alin. 1 din Legea nr. 69/1991.

Potrivit acestor texte legale “Bunurile proprietate publică sunt inalienabile şi, în măsura în care sunt legalmente – inalienabile, ele sunt imprescriptibile (extinctiv sau achizitiv).

Uzucapiunea este reglementată în codul civil (Cartea a III-a titlul XX, în Decretul 167/1958 şi în Decretul-Lege nr. 115/1938 pentru unificare dispoziţiunilor privitoare la cărţile funciare.

Uzucapiunea se justifică pe următoarele considerente:

- dovada dreptului de proprietate este de multe ori destul de dificilă. Această dovadă este mult mai facilă când dreptul real se dobândeşte printr-un mod originar cum este uzucapiunea, deoarece o stare de fapt este mai uşor de probat. Drept urmare, uzucapiunea are rolul de-a înlătura dificultăţile şi inconvenientele probei dreptului de proprietate.

- uzucapiunea clarifică raporturile juridice cu privire la un bun imobil. Având ca efect naşterea dreptului de proprietate în persoana posesorului, uzucapiunea transformă aparenţa îndelungată într-un raport juridic de proprietate cert şi indiscutabil.

- uzucapiunea constituie o sancţiune îndreptată împotriva fostului proprietar, împotriva neglijenţei acestuia care a permis altei persoane să folosească vreme îndelungată imobilul proprietatea sa.

In privinţa uzucapiunii, legislaţia noastră cuprinde două mari sisteme de reglementare: sistemul Codului civil şi sistemul cărţilor funciare, în funcţie de modul de realizare al publicităţii imobiliare în diferitele regiuni ale ţarii.

A. Reglementările Codului civil cu privire la felurile şi condiţiile uzucapiunii se aplică numai în acele teritorii în care publicitatea imobiliară se realizează prin registrele de transcripţii şi inscripţii.

In aceste regiuni importanţa uzucapiunii este cu totul deosebită deoarece ea reprezintă dovada supremă a dreptului de proprietate.

Să ne explicăm:

In sistemul Codului civil naşterea, stingerea sau transmiterea dreptului de proprietate se realizează prin acordul de voinţă, contractul având un caracter constitutiv de drept real. Registrele de transcripţii şi inscripţii realizează doar opozabilitatea faţă de terţi, ele reprezentând deci un sistem de publicitate imobiliară.