Vătămarea Fătului

Capitoulu I: Noţiuni introductive

Incriminarea din art. 202 este inspirată de prevederile art. 157 – 158 Codul penal spaniol.

Fapta de vătămare a fătului este incriminată prin art. 202 din Noul Cod penal (Legea nr. 286/2009), alături de întreruperea cursului sarcinii (art. 201), în Capitolul IV „Agresiuni asupra fătului”, din Titlul I al părţii speciale „Infracţiuni contra persoanei”. Este vorba despre o infracţiune nouă, fără corespondenţă în legislaţia noastră penală anterioară.

„Art. 202. - (1) Vătămarea fătului, în timpul naşterii, care a împiedicat instalarea vieţii extrauterine se pedepseste cu închisoarea de la 3 la 7 ani.

(2) Vătămarea fătului, în timpul naşterii, care a cauzat ulterior copilului o vătămare corporală, se pedepseşte cu închisoarea de la unu la 5 ani, iar dacă a avut ca urmare moartea copilului pedeapsa este închisoarea de la 2 la 7 ani.

(3) Vătămarea fătului în timpul sarcinii, prin care s-a cauzat ulterior copilului o vătămare corporală, se pedepseşte cu închisoarea de la 3 luni la 2 ani, iar dacă a avut ca urmare moartea copilului pedeapsa este închisoarea de la 6 luni la 3 ani.

(4) Vătămarea fătului săvârşită în timpul naşterii de către mama aflată în stare de tulburare psihică se sancţionează cu pedeapsa prevăzută în alin. (1) si alin. (2), ale cărei limite se reduc la jumătate.

(5) Dacă faptele prevăzute în alin. (1)-(4) au fost săvârsite din culpă, limitele speciale ale pedepsei se reduc la jumătate.

(6) Nu constituie infracţiune faptele prevăzute în alin. (1)-(3) săvârsite de un medic sau de persoana autorizată să asiste naşterea sau să urmărească sarcina, dacă acestea au fost săvârşite în cursul actului medical, cu respectarea prevederilor specifice profesiei şi au fost făcute în interesul femeii gravide sau al fătului, ca urmare a riscului inerent exercitării actului medical.

(7) Vătămarea fătului în perioada sarcinii de către femeia însărcinată nu se pedepseste.”

1. Necesitatea incriminării

Această nouă infracţiune vine să suplinească un vid legislativ. Se asigură, prin această incriminare, protecţia vieţii în devenire, pe o perioadă rămasă fără acoperire în legislaţia penală actuală.

În primul rând, este vorba despre vătămari ale fătului produse în intervalul cuprins între momentul declanşării procesului naşterii, ce constituie un prag de la care fapta nu mai poate fi încadrată ca infracţiune de avort, sau ca infracţiune contra integrităţii corporale a mamei, şi, momentul încheierii acestui proces, un prag de la care poate exista un subiect pasiv al infracţiunilor contra persoanei (cu condiţia ca fătul să se nască viu).

Realitatea a demonstrat că în interiorul acestui interval se pot aduce diverse vătămari fătului. Poate fi vorba despre cazuri de culpă medicală în asistarea naşterii, soldate cu moartea sau vătămarea fătului, dar pot exista şi agresiuni intenţionate.

În al doilea rând au fost incriminate faptele de violenţă comise asupra fătului pe durata sarcinii. Este vorba despre fapte care nu au fost comise cu intenţia de a provoca avortul şi nici nu au avut acest rezultat, dar au condus la lezarea fătului şi, în final, la vătămarea corporală sau chiar moartea copilului după naştere. Şi astfel de cazuri există în realitate.

În ambele ipoteze legea penală actuală nu oferă nicio posibilitate de încadrare a faptelor respective ca infracţiuni deşi, în mod evident, valorile lezate şi, pe cale de consecinţă, gradul de pericol social al faptelor, în abstract, sunt extrem de apropiate de cele pe care le regăsim la uciderea unei persoane, sau, la vătămarea integrităţii corporale şi sănătăţii.

Necesitatea incriminării rezultă, cel puţin de o manieră indirectă, şi din analiza situaţiei protecţiei juridice a „copilului nenăscut”, prin prisma dreptului la viaţă, şi deci prin prisma art. 2 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

În acest sens trebuie menţionat că într-o cauză judecată la CEDO în anul 2004 (Vo c. Franta) s-a pus problema daca intră sub incidenţa art. 2. din Conventie, fapta medicului care, prin imprudenţa gravă, a provocat întreruperea unei sarcini evoluate (6 luni), ceea ce a condus la necesitatea efectuarii unui avort terapeutic şi, în consecinţă, la pierderea copilului ce urma să se nască.

Evitând să dea un răspuns, in abstracto, la problema de a şti dacă un copil care urmează a se naşte este o persoană, în sensul art. 2 din Conventie, Curtea a apreciat că în cauză nu există o încălcare a articolului menţionat. La decizia Curţii au fost însă ataşate mai multe opinii separate şi dizidente, din care reiese foarte clar că soluţia dată este cel puţin discutabilă. În pofida soluţiei adoptate, Curtea a amintit, totuşi, avizul unui grup de lucru creat la nivelul Comisiei europene, în care se arată printre altele că „embrionul uman (…) trebuie protejat de lege. Din moment ce există un continuum al vieţii umane, această protecţie trebuie să fie întărită pe măsura dezvoltării embrionului şi a fătului”.

Dezbaterile pe marginea acestei cauze au scos la iveala faptul că statele europene, în general, nu au acoperire în legea penală pentru fapte de acest gen.

Aceeaşi constatare este valabilă şi pentru legea penala română în vigoare, iar prevederile Noului Cod penal au încercat să remedieze această situaţie.

Dreptul la viaţă al oricărei persoane este protejat prin lege. Dar care vor fi limitele prevederilor cu privire la începutul vieţii, de când se poate pune în discuţie protecţia penală a acesteia şi a persoanei, în contextul în care termeni ca „viaţă”, „persoană” rămân într-o sferă abstractă, nefiind definite de lege?

2. Modificările aduse de Noul Cod Penal

Date fiind progresele din ultimii ani şi ralierea dreptului naţional la standardele Uniunii Europene precum şi existenţa unui bloc constituţional, care permite amplasarea în aceeaşi sferă a tratatelor cu drepturile fundamentale prevăzute de constituţie, legiuitorul a simţit nevoia unei mai bune protecţii a vieţii, astfel încât în noul Cod Penal adoptat prin Legea nr.286/2009 se poate întâlni un nou capitol, denumit „ Agresiuni contra fătului ”