Vinovăția, trăsătura esențială a infracțiunii

CAPITOLUL I.

NOŢIUNEA DE INFRACŢIUNE

1. 1. Preliminarii

Ştiinţa dreptului penal foloseşte mai multe accepţiuni ale noţiunii de infracţiune astfel:

• infracţiunea – faptă a omului prin care se aduce atingere unei anumite valori sociale iar cel care a săvârşit o astfel de faptă trebuie să fie pedepsit.Această faptă devine infracţiune numai dacă îndeplineşte condiţiile prevăzute de norma de incriminare pentru a fi calificată astfel.

• Infracţiunea – faptă descrisă de legea penală. Este accepţiunea legiuitorului care interzice, sub sancţiuni specifice, faptele considerate periculoase pentru valorile sociale esenţiale ale societăţii. În această accepţiune, infracţiunea se regăseşte în partea specială a codului penal, în legi penale speciale sau în legi nepenale cu dispoziţii penale(neglijenţa în serviciu, darea de mită, luarea de mită, omor, furt, etc.)

• Infracţiunea – instituţie fundamentală a dreptului penal care, alături de celelate două - răspunderea penală şi sancţiunile de drept penal, formează „pilonii” dreptului penal.

Precizăm că între aceste trei instituţii există o strânsă legătură. Fără instituţia infracţiunii nu ar putea exista şi funcţiona celelalte două şi invers. Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 17 alin.2 din C.pen. „Infracţiunea este singurul temei al răspunderii penale". Ceea ce însemană că fără infracţiune nu poate exista răspundere penală şi fără aceasta din urmă nu se poate concepe aplicarea unei pedepse.

1. 2. Definiţia infracţiunii

Codul penal român în vigoare defineşte noţiunea de infracţiune, în art 17, ca fiind „fapta care prezintă pericol social, săvârşită cu vinovăţie şi prevăzută de legea penală"

Consacrarea definiţiei legale a infracţiunii, în chiar codul nostru penal, are semnificaţii deosebite atât pentru teoreticieni cât şi pentru practicienii în domeniu. Astfel, ea ajută organele competente a aplica legea penală la caracterizarea unor fapte concrete ca fiind infracţiuni sau, dimpotrivă având o natură extrapenală. În acelaşi timp, reflectă unele principii fundamentale ale dreptului penal, cum sunt: principiul răspunderii subiective şi principiul legalităţii incriminării.

De asemenea, prin această definiţie sunt puse în evidenţă de către legiuitorul nostru penal aspectele: material, uman, social, moral-politic şi juridic ale infracţiunii. Material, în sensul ca reprezintă o manifestare exterioară a individului; uman pentru că reprezintă o activitate omenească; social deoarece priveşte, se îndreaptă împotriva realităţilor sociale; moral-politic deoarece reprezintă atitudinea morală şi politică a făptuitorului faţă de valorile sociale; juridic deoarece reprezintă o încălcare a unei norme juridice penale .

1.3. Trăsăturile esenţiale ale infracţiunii

Fiind o manifestare social-umană , infracţiunea prezintă anumite trăsături esenţiale, comune tuturor infracţiunilor şi care alcătuiesc conţinutul noţiunii de infracţiune.

Infracţiunea este în primul rând o faptă a omului. Aceasta înseamnă că substanţa materială a infracţiunii este fapta. Atunci şi acolo unde nu se poate constata existenţa unei fapte, nu poate exista nici infrac.ţiune.

Aşadar, premisa de existenţă a unei infracţiuni este întotdeauna săvâr şirea unei fapte. Este necesar să fie lămurit în înţelesul noţiunii de fapt .

Prin fapt se înţelege, în primul rând, un act, o acţiune sau inacţiune, care, prin natura lor sau prin urmările produse, este susceptibil de a fi perceput de simţurile omului. Un simplu gând sau orice alt proces psihic neexteriorizat nu constituie o fapt , întrucât ele nu sunt percepute de sim ţurile noastre.

În al doilea rând, prin fapt se înţelege nu numai un act, o acţiune sau inacţiune, ci şi urmarea acestora, adică acea modificare pe care actul, acţiunea sau inacţiunea au produs-o sau puteau s-o producă în lumea exterioară .

În sfârşit, în al treilea rând, fapta nu poate fi concepută decât ca un rezultat al unei acţiuni sau inacţiuni a omului, produs efectuat, deci, de om sau de o energie pusă în mişcare de el.

Pe cale de consecinţă, rezultă că, în sensul dreptului penal, evenimentele naturii ori reacţiile animalelor sunt excluse din sfera faptelor penale, în afară de cazul când omul se serveşte de acestea pentru comiterea faptelor (de exemplu, rupe un dig, asmute un câine ori deschide în mod intenţ ionat cu ca în care se află un animal sălbatic etc.).

Nici hotărârea de a săvârşi o infracţiune, atâta timp cât nu este manifestată tîn afară, deci câtă vreme rămâne neexteriorizat, nu poate fi considerată ca o faptă .

De asemenea, sentimentele ostile (de exemplu, duşmănia cuiva faţă de o persoană ) nu pot fi socotite fapte în înţelesul dreptului penal.

Din definiţia infracţiunii prevăzută în art. 17 alin.l C.pen. rezultă trei trăsături esenţiale ale acesteia şi anume:

A. faptă care prezintă pericol social

B. faptă săvârşită cu vinovăţie

C. faptă prevăzută de legea penală.