Violența în familie - România între realitate și perspectivă

Violenţa intrafamilială îşi are originea în structura socială, în tradiţii, obiceiuri şi mentalităţi care proclamă superioritatea bărbatului asupra femeii, de aceea ea tinde să fie abordată din perspectiva efectelor imediate asupra societăţii, sănătăţii publice, educaţiei copiilor.

Din păcate, societăţile moderne continuă să acorde mai multă importanţă muncii efectuate de bărbaţi decât celei efectuate de femei, ceea ce determină, în mod inevitabil, o inegalitate între aceştia, subaprecierea poziţiei femeii pe piaţa muncii, precum şi creşterea diferenţelor între câştigurile salariale ale femeilor şi bărbaţilor.

„TRADIŢII”, MENTALITĂŢI, OBICEIURI CE GENEREAZĂ ŞI

FAVORIZEAZĂ VIOLENŢA ÎN FAMILIE

Datele recente arată că societatea românească contemporană, în lipsa unor modele progresiste, tinde să se orienteze în construirea relaţiilor dintre femei şi bărbaţi, atât în familie cât şi în viaţa publică, către un model patriarhal, din păcate axat pe fondul sărăciei şi al evoluţiilor sociale negative ale tranziţiei româneşti.

Acest model cultural este generator de comportamente şi practici sociale discriminatorii, de genul „superiorităţii de sex a bărbatului”, ceea ce permite tratarea diferenţiată a persoanelor în conformitate cu acest criteriu.

Alături de scăderea nivelului de trai, insecuritatea economică şi nivelul scăzut de educaţie, violenţa este un flagel care afectează viaţa de familie.

Amploarea violenţei familiale constituie una dintre cele mai grave probleme sociale cu care se confruntă societăţile contemporane, inclusiv România.

România are o experienţă limitată în abordarea violenţei domestice. Femeile şi copiii sunt agresaţi sub diverse forme şi în alte ţări cu tradiţie democratică. Numai că acolo fenomenul violenţei domestice este considerat o problemă de sănătate publică şi a început să fie combătut încă de acum două-trei decenii.

Fenomenul este mult mai accentuat în România faţă de alte ţări europene şi înregistrează o curbă ascendentă. Cert este că prevenirea şi combaterea violenţei domestice este una dintre recomandările Consiliului Europei şi se regăseşte în Strategia naţională a Ministerului Sănătăţii şi Familiei, însă abia acum se conturează punerea ei în aplicare.

Violenta în familie reprezintă o realitate socială ale cărei consecinţe nu pot fi ignorate la nivelul deciziei politice, în perspectiva aderării ţării noastre la structurile Uniunii Europene. Necesitatea realizării unei noi construcţii instituţionale şi a reformei în domeniul protecţiei familiei este menţionată în documentele care stabilesc condiţiile aderării României la Uniunea Europeană, acestea fiind incluse în Programul de Măsuri Prioritare pentru Integrare Europeană.

Studiile criminologice efectuate în România au evidenţiat, la baza acestui fenomen, diverse cauze specifice agresorului, pe de o parte, victimei pe de altă parte.

Acest fenomen se manifestă sub o multitudine de forme, cum ar fi, maltratarea partenerului, abuzul, molestarea copiilor, incestul, agresiuni verbale, vătămarea corporală, suprimarea vieţii, violenţe sexuale.

Consumul de alcool sau substanţe halucinogene, cultura, lipsa educaţiei, temperamentul violent, atitudinea negativă faţă de femeie, sau copil, starea precară a sănătăţii, promiscuitatea, lipsa veniturilor, nivelul scăzut de trai, istorie personală cu abuz, tradiţionalism învechit privind rolul bărbatului, toate acestea sunt numai o parte dintre cauzele specifice ale agresorului.

În acceptarea situaţiei de violenţă domestică, victima are cauzele ei specifice, cum ar fi: consumul de alcool, lipsă de educaţie şi cultură, subordonare materială, stare de sănătate, neîncredere în sine.

În România, în privinţa vieţii de familie, chiar dacă ne este greu să recunoaştem, o primă discriminare este conţinută în Codul familie, legea cadru în acest domeniu, care stabileşte vârsta minimă la care partenerii îşi pot asuma responsabilitatea constituirii unei familii, care este diferită pentru fete – 16 ani, iar cu aviz medical chiar 15 ani şi pentru băieţi – 18 ani, vârstă la care au dobândit deja toate drepturile civile şi politice.

Discriminarea generează o inegalitate între parteneri cât priveşte exercitarea drepturilor în cadrul căsătoriei, legată în mod indisolubil de o inegalitate de statut social între parteneri, fetele fiind puse în situaţia de a-şi întrerupe studiile pentru a putea face faţă sarcinilor domestice şi chiar cu consecinţe privind afectarea prematură a stării de sănătate a femeii.

Codul familiei asigură soţilor un statut juridic aparent egal. În realitate, sub influenţa unui model tradiţional anacronic, femeile au mai multe responsabilităţi familiale decât bărbaţii.