Analiza comparativă a monetarismului Keynesian și a școlii de la Chicago

Introducere

Monetarismul, elementul central discutat pe parcursul acestui referat, a generat permanent vii și aprinse discuții și controverse. Important curent teoretic și de gândire, monetarismul a făcut să curgă multă cerneală, despre acesta scriindu-se foarte mult până în prezent și, cu certitudine, putem afirma că subiectul va fi dezbătut în continuare cu același interes, deoarece fiecare perioadă are procese și fenomene monetare specifice.

Aspectele de ordin monetar, practice, dar și teoretice, au constituit, în evoluția istorică a omenirii, puncte de reper deosebit de importante, indispensabile înțelegerii funcționării tuturor tipurilor de economie, având moneda în centrul ,,sistemului circulator” economic.

Concret, structura și ideatica referatului se bazează pe tradiția gândirii liberale și monetariste a Școlii de la Chicago, ce a constituit punctul de referință al elaborării monetarismului.

Consider că anii '70 ai secolului trecut sunt cu adevărat anii de glorie ai monetarismului și totodată sunt anii de triumf ai liberalismului revigorat. Vedem că aplicarea concretă a monetarismului de către guvernele liberale dintr-o serie de țări dezvoltate a contribuit neîndoit la triumful acestui curent de gândire și practică economică. Gândirea monetaristă își are izvorul în teoria cantitativă a banilor, dar ea constituie o contribuție originală și specifică a epocii actuale, cu o arie de cuprindere mult mai largă în întreaga economie.

După cercetarea monetarismului, pare adecvată implicarea într-o analiză critică a teoriei keynesiene. Am ales această abordare din două motive. În primul rând, „revoluția keynesiană” s-a declanșat după ce vechiul monetarism neoclasic (caracterizat printr-o concepție mecanicistă a teoriei cantitative a banilor, prin absența unei teorii a capitalului etc.) fuseseacceptat. În al doilea rând, în prezent, teoria economică keynesiană a fost, fără putință de tăgadă, împinsă în culise în comparație cu Școala monetaristă. În pofida acestor lucruri, trebuie săsubliniem că, din perspectiva pe care am adoptat-o în această carte, și anume aceea a Școlii austriece, monetariștii și keynesienii utilizează abordări și metodologii foarte asemănătoare. Asemenea monetariștilor, Keynes nu are nici el o teorie a capitalului, care i-ar permite să înțeleagă diviziunea proceselor economice în etape productive și rolul pe care îl joacă timpul în aceste procese. Mai mult, teoria sa macroeconomică a prețurilor este construită pe concepte precum nivelul general al prețurilor, cantitatea totală a banilor și chiar viteza de circulație a banilor.

Înainte de a începe, să ne amintim însă că Keynes dispunea de o cunoaștere foarte limitată a teoriei economice în general și a proceselor de piață cu coordonare antreprenorială, în particular. Potrivit lui F. A. Hayek, formarea teoretică a lui Keynes era circumscrisă aproape în întregime la opera lui Alfred Marshall, el nefiind capabil să înțeleagă lucrările de teorie economică scrise în limbi străine, cu excepția, probabil, a celor scrise în limba franceză. Hayek remarcă: „Keynes nu a fost un economist teoretic extrem de instruit sau foarte sofisticat. El a începutde la un nivel mai degrabă elementar al teoriei economice marshalliene și al contribuțiilor lui Walras și Pareto; austriecii și suedezii reprezentau pentru el un teritoriu aproape neexplorat. Am motive să mă îndoiesc că a stăpânit vreodată în întregime teoria comerțului internațional; nu cred că s-a gândit măcar în mod sistematic la teoria capitalului și, chiar în ceea ce privește teoria valorii banilor, punctul său de start - care va face, mai târziu, obiectul criticii sale - pare să fi fost o variantă foarte simplă, de tipul ecuației schimburilor, a teoriei cantitative a banilor, mai degrabă decât abordarea mult mai sofisticată, a deținerilor monetare, ce îi aparține lui Alfred Marshall.”

Capitplul I

MONETARISMUL KEYNESIAN ÎN ANALIZA FENOMENULUI MONETAR

Keynes și a sa „revoluție” din cadrul analizei fenomenului monetar fac obiectul studiilor ce se regasesc în acest prim capitol. Genialitatea și profunzimea gândirii keynesiene își pun amprenta atât asupra tezelor teoretice cât și analizelor matematice ce își găsesc locul aici. În viziunea lui Keynes, intervenția sporită a statului se dovedea a fi necesară pentru încurajarea inițiativei private, a exercitării unui control mai atent asupra acțiunii „celor două forțe ale pieței” și a lua decizii în sectoarele, sau domeniile, în care agenții privați nu se implicau, dar care erau indispensabile existenței și evoluției comunităților umane. În viziunea lui Keynes, această acțiune a statului în economie a purtat un nume distinct și anume dirijism. Modul prin care urma să se realizeze această acțiune specific era reprezentat prin politicile economice specifice implementate în viața economico-socială.

Concret, în cazul politicii monetare, se pornea de la evidențierea importanței acțiunii de investire în economie. După cum am arătat, investițiile depind de eficiența marginală a capitalului, în fapt, un rezultat ulterior desfășurării proceselor productive și, în același timp, considerată o variabilă dependentă. Rezultă că posibilitatea sporirii investițiilor se putea realiza numai prin acționarea celui de-al doilea factor de impact: rata dobânzii. Vorbim în acest caz, așa după cum a demonstrat practica economică, de o politică monetară expansionistă, în sensul că se impunea crearea unei mase monetare în surplus, astfel încât să reducă costul împrumuturilor bancare și, pe cale de consecință, asigurarea obținerii mai ușoare de credite pentru un număr mai mare de indivizi.

Ideea lui Keynes nu era aceea ca rata dobânzii să scadă oricât și în orice condiții. Consecvent vectorilor ce i-au evidențat teoria originală, autorul a făcut permanent legătura între rata dobânzii, rata profitului și nivelul optim de ocupare a forței de muncă. Nivelul optim al ratei dobânzii trebuia să fie acolo unde se realiza egalizarea economiilor (S) cu investițiile (I), adică se realiza ecuația de echilibru a întregului model: S = I prin care se atingea nivelul ocupării depline a forței de muncă.