Biotehnologii de Tratare a Deșeurilor

Într-o accepţiune relativ extinsă, biotehnologia protecţiei mediului constituie o

subdiviziune a biotehnologiei, care implică utilizarea microorganismelor, plantelor şi

animalelor în scopul eliminării, reducerii sau ameliorării consecinţelor nefaste ale

contaminării mediului natural cu agenţi poluanţi, într-un timp bine determinat, precum şi al

exercitării controlului asupra fenomenului de poluare, prin mijloace exclusiv biologice.

Deşeul reprezintă orice substanţă, preparat sau orice obiect din categoriile stabilite de

legislaţia specifică privind regimul deşeurilor, pe care deţinătorul îl aruncă, are intenţia sau

obligaţia de a-l arunca (O.U.G 195/2005).

Pornind de la numeroasele definiţii ale ²deşeurilor² s-a încercat o clasificare a

acestora, după criterii care să permită obţinerea ulterioară de statistici comparabile şi

compatibile în ţările Uniunii Europene. În această direcţie, Consiliul UE elaborează Directiva

75/442/CEE amendată ulterior de Directiva 91/156/CEE care clasifică deşeurile după sursă,

procese şi direcţiile din care provin.

O clasificare a deşeurilor ar putea fi făcută în funcţie de următoarele criterii:

1. În funcţie de sursele majore, în ordinea contribuţiei, se deosebesc:

deşeuri agricole

deşeuri miniere şi de la cariere

deşeuri de fabricaţie (industriale)

deşeuri municipale

deşeuri de la generarea energiei

2. Sub aspectul compoziţiei chimice deşeurile se împart în:

deşeuri organice (resturi vegetale şi animaliere, hârtie, cartoane, textile, mase

plastice, lemn, plută, resturi de la prelucrarea pieilor şi blănurilor, nămoluri organice);

deşeuri anorganice (metale şi nemetale, sticlă, ceramică, zgură, cenuşă,

nămoluri anorganice, materiale din construcţii – betoane, tencuieli).

3. după caracteristicile principalilor constituenţi se disting:

deşeuri combustibile (hârtie, cauciuc, textile, mase plastice, lemn);

deşeuri fermentabile (resturi alimentare, fructe şi legume);

deşeuri inerte (sticlă, metale, ceramică).

4. funcţie de gradul de agresivitate faţă de mediu:

deşeuri periculoase (explozive, oxidante, inflamabile, iritante, toxice,

cancerigene, corozive, infecţioase, etc.);

deşeuri inerte.

Deşeurile biodegradabile reprezintă o categorie de deşeuri formată din:

o fracţie importantă din deşeurile municipale (40 – 70%);

deşeuri rezultate din activităţile agricole şi zootehnice;

deşeuri de la prelucrările agro-industriale;

nămolul de la staţiile de epurare a apelor.

Cantităţile în care sunt produse aceste deşeuri sunt dependente de gradul de urbanizare

şi dezvoltare economico-socială, de mediul de trai (urban sau rural), de tipul de comerţ, de

anotimp sau procesul tehnologic folosit în industrie sau agricultură, etc.

Principalele tehnici de tratare a deşeurilor sunt:

1. tratare biologică

digestia aerobă (compostarea);

digestia anaerobă.

2. tratare termică: incinerare, gazeificare sau piroliza.

3. depozitare controlată.

Stocarea în depozite (ecologice sau nu) a deşeurilor municipale biodegradabile nu este

o soluţie viabilă şi distrugerea lor termică nu este satisfăcătoare din cauza emisiilor nocive şi a

reziduurilor foarte concentrate şi poluante care rezultă din acest proces. Din aceste motive, la

nivel mondial se recomandă aplicarea altor metode şi tehnologii care vizează în special

valorificarea acestora.

Tehnologii de tratare biologică

Plecând de la capacitatea deşeurilor biodegradabile de a fermenta, în vederea

implementării unor tehnici eficiente de tratare a acestei categorii de deşeuri, au fost dezvoltate

şi îmbunătăţite numeroase tehnologii, care în unele cazuri funcţionează în paralel sau

înlocuiesc tehnicile de incinerare şi depozitare controlată. Acestea prezintă marele avantaj că

reduc volumul de deşeuri, producând în schimb două produse extrem de utile: compostul şi

biogazul.

Dintre biotehnologiile aplicate