Conceptul de reabilitare ecologică și importanța acestuia în cadrul spațiilor plantate urbane din orașul București

Reabilitarea ecologica reprezinta acea restaurare care se realizeaza partial pentru anumite functii ale ecosistemului sau pentru anumite componente ale acestuia.

Reconstructia ecologica este un scop extrem de complex care poate fi integrat ca si concept in contextul politicilor si strategiilor de prevenire si evaluare a ecosistemelor sensibile si a celor de remediere.

Ni se intampla zilnic sa trecem grabiti pe strada, printre spatiile plantate ale orasului in care locuim, pe langa parcuri sau scuaruri, de multe ori aproape fara sa le privim. Poate suntem indiferenti sau poate prea preocupati de treburile si grijile zilnice iar cei mai multi dintre noi nu dam atentie copacilor si oazelor de verdeata. Sunt insa si perioade cand peisajul viu se face remarcat, trezind interesul chiar si celor mai indiferenti.

Fie ca sunt publice sau private, spatiile verzi fac parte din cadrul nostru de viata si sunt un atribut al gradului de civilizatie. Masura in care sunt bine proiectate, de la scara teritoriala si urbana pana la cea locala, punctuala, dar si priceperea cu care sunt infiintate, ingrijite, restaurate sau transformate fac ca diferitele categorii de peisaje sa-si exercite bine functiile ecologice, recreative, estetice, spre folosul nostru.

Spatiile verzi din cadrul perimetrului construibil al oraselor constituie o categorie functionala, al carei specific este determinat in primul rand, de cadrul construit cuprinzand dotari si amenajari corespunzatoare unor activitati cultural-educative, sportive sau recreative. Esenta amenajarii unui teritoriu, inclusiv a celui destinat spatiilor verzi consta in alegerea celui mai convenabil stil, care sa sugereze utilizarile cele mai adecvate si folosirea intregului sau potential.

Spatiile verzi reprezinta ambianta in care tiparele de viata umana se coreleaza cu elementele naturale sau artificiale ale acestora ceea ce stimuleaza sentimentul trairii sociale, intelectuale, afective si emotive. Alaturi de ansamblurile de locuit, zonele comerciale si sociale sau cele de transport, spatiile verzi constituie un echipament social indispensabil.

Aceasta lucrare are in continutul ei notiuni cu privire la spatiile verzi cu destinatie de recreere cotidiana publica din orasul Bucuresti.

Spatiile verzi intraurbane, de folosinta generala, publice, cu acces nelimitat si cu profil de recreere cotidiana pentru noi toti pe care le putem intalni pe tot cuprinsul orasului Bucuresti sunt de mai multe feluri, si anume:

-scuaruri;

-parcuri;

-grădini (orasenesti, de cartier, gradina complexului de locuit);

-fâşii plantate publice;

-amenajări sportive publice (Stadionul Naţional, Palatul Sportului şi Culturii, Stadionul Tineretului, Stadionul Parcul Copilului, Baza sportivă Floreasca).

Sistemul de spatii verzi reprezinta totalitatea formatiunilor de spatii verzi urbane si periurbane, cu relatii de interdependenta, tinzand sa constituie un ansamblu complex si unitar.

Pentru a alcatui un sistem, este necesar ca spatiile libere plantate sa faca parte sin componenta tuturor zonelor functionale ale orasului, iar cele mai importante dintre ele: parcurile, gradinile si scuarurile sa fie repartizate echilibrat si sa se lege atat intre ele cat si cu masivele plantate din teritoriul periurban.

Sistemele de spatii verzi urbane din Bucuresi sunt construite in modalitati diferite, in functie de conditiile topografice din fiecare zona a orasului, structura urbanistica si reteaua stradala. Cel mai frecvent se intalnesc 4 categorii de sisteme verzi: in pete, in fasii, in pana si mixt.

Suprafata totala si pe categorii a spatiilor libere plantate depinde de marimea localitatii (in cazul de fata, orasul Bucuresti - suprafata si numar de locuitori), de dezvoltarea urbana si industriala a orasului, de tipurile de cladiri predominante si de conditiile climatice.

Municipiul Bucuresti are in jur de 5.644 ha spatii verzi (parcuri, gradini publice, scuaruri, aliniamente stradale + ansambluri de locuinte, paduri), ceea ce reprezinta 24,9% din teritoriul administrativ – la nivelul anului 1999. Cresterea suprafetelor cu spatii verzi a fost determinata pe de o parte, de autoritatile administrative locale, iar pe de alta parte de atitudinea populatiei din oras.

Suprafata aferenta unui locuitor este de 6,75 m2 , mult prea mică faţă de norma impusă de Uniunea Europeană (20m2).

Distributia suprafetelor plantate publice in general si a parcurilor in particular este neomogena pe teritoriul orasului. In zona de nord (la N de Dambovita), parcurile si gradinile totalizeaza 503 ha, iar in zona de sud, 196 ha (un raport de 2,6 : 1). Zona centrala istorica a orasului este deficitara, deficit accentuat de disparitia a numeroase scuaruri in perioada de dupa 1990.

Scuaruri.

Scuarurile sunt definite ca fiind unităţi de spaţiu verde cu o suprafaţă relativ mică (0,3-3,0 ha) destinate odihnei de scurtă durată sau realizării unui efect decorativ deosebit. Ele deservesc populaţia din jur pe o rază de circa 400 m presupunând faptul că oamenii merg pe jos şi parcurg această distanţă în aproximativ patru minute. Dar aceste spaţii publice nu sunt vizitate doar de locuitorii din zonă şi nu se adresează exclusiv acestora, ele contribuind la imaginea întregului oraş şi sunt percepute în diferite moduri, de un număr mare de locuitori, care nu sunt mereu aceiaşi.

Spaţiile publice atractive, îmbogăţite de plantaţiile ornamentale, contribuie mult la imaginea unui oraş şi la apropierea oamenilor de acesta. Dar în acest caz sunt importante nu numai parcurile şi grădinile publice prezente într-un oraş, spaţii frecventate mai degrabă la sfârşitul săptămânii, ci şi scuarurile, adica spaţiile publice mai mici ca suprafaţă dar frecventate zilnic şi la orice oră din zi.

Scuar Drumul Taberei-Drumul Sarii Scuar Piata Universitatii

Spre deosebire de parcuri sau grădini, scuarurile nu se izolează de zonele învecinate ci comunică mult mai mult vizual. Spaţiul verde public, scuarul, se dezvăluie privitorului secvenţial ca o succesiune de imagini memorabile de-a lungul traseului pe care acesta il face, chiar daca circulă cu o viteză constantă.