Dinamica longitudinală a caracteristicilor de biotop și a caracteristicilor biocenotice în ecosistemele de tip lotic

„Unitatea care include toate organismele (comunitatea) de pe un teritoriu dat și care interacționează cu mediul fizic în așa fel încât curentul de energie creează o anumită structură trofică, o densitate de specii și un circuit de substanțe în interiorul sistemului (schimbul dintre partea biotică și abiotică) reprezintă un sistem ecologic sau ecosistem”(Odum, 1971).

Noțiunea de ecosistem aparține botanistului englez A.G. Tansley (1935). Ecosistemul reprezintă unitatea de bază structurală si funcțională a ecosferei. Acesta este alcătuit din biotop si biocenoză, formând un ansamblu integrat în permanentă interacțiune și în care se poate realiza productivitatea biologică.

Prin biocenoză se înțelege inițial numai organisme vii, adăugând ulterior faptul că prin comunitatea vie se înțelege „ansamblul tuturor efectelor de pe un teritoriu, care influențează parțial proprietățile și numărul de specii care se dezvoltă acolo. Aceste efecte sunt determinate și de caracteristicile chimice și fizice ale mediului și, de asemenea, de alte animale și plante care populează aceeași zonă.” (Mobius, 1866).

Biocenoza este un sistem deschis, supraindividual, cu autoreglare proprie, fiind componenta vie a ecosistemului. Între biotop și biocenoză, permanent au loc schimburi de energie, materie și informație.

Biotopul cuprinde totalitatea factorilor abiotici (natura substratului, tipul de sol, tipul de apă etc.); factorii geografici și climatici (umiditatea, presiunea, lumina, temperatura); factorii chimici (pH-ul, elementele minerale, salinitatea), precum și substanțele organice și relațiile dintre acești factori.

Configurația ecosistemului poate fi dată de către structura biotopului, aceasta caracterizându-se prin diferite tipuri de mediu: acvatic, continental, insular etc.

Resursele de mediu, cât și relațiile interspecifice și intraspecifice se află în interdependență cu diversitatea și structura comunităților. Biotopul în care viteza apei este mare se numește lotic.

Ecosistemele de tip lotic sunt reprezentate de sisteme deschise la ambele capete, iar în cadrul acestora se petrec mari oscilații ale fluxului de materie și energie. Acestea pot fi alimentate din apa provenită din ploi, izvoarele subterane sau din topirea zăpezilor. În țara noastră apele curgătoare sunt de tip continental, datorită topirii zăpezilor și a ploilor abundente de primăvară ele au debite mai ridicate, iar vara volumul lor scade semnificativ.

Conceptul de Continuum Lotic (River Continuum Concept) a fost dezvoltat pentru prima dată în 1980 de Robin L. Vannote. Acest concept se concentrează pe diferențele dintre comunitățile de organisme, în special macronevertebratele zoobentice, care apar în amonte, cursul mijlociu și cel inferior al unui râu în raport cu procesele geomorfologice, relația producție / consum (respirație), sursele și tipurile de materie organică, cât și transportul acestora. Apele curgătoare fiind concepute ca niște “gradienți de resurse”, în cazul în care sunt neperturbate de activități antropice. (Vannote et al., 1980; Tomanova et al., 2007).

Râul reprezintă un ecosistem acvatic, permanent, format din confluența mai multor pâraie.

O apă curgătoare prezintă de la izvor la vărsare trei sectoare diferite din punct de vedere fizico-chimic, hidrografic, topodrafic și hidrologic (Mustață, 2000).

Natura substratului, pe lângă condițiile fizico-chimice și hidrologice ale apei, influențează într-o mare măsură repartiția spațială a organismelor, în special a celor bentonice.

Alti factori importanți care influențează repartiția organismelor sunt concentrația de oxigen dizolvat, cât și temperatura apei.

Principala caracteristică a ecosistemelor lotice este curgerea apei. În funcție de viteza de curgere, apa modelează albia prin fenomenele complementare de eroziune și de acumulare, fundul său căpătând o structură ce variază de la izvor la vărsare.