Ecologie spirituală

INTRODUCERE ECOLOGIA: DE LA ŞTIINŢĂ LA CONŞTIINŢĂ

Ca în cazul multor discipline, numele şi definiţia conferite ecologiei spun mult pentru cei chemaţi să ii cunoască conţinutul şi să-i pătrundă semnificaţiile, in privinţa denumirii, termenul de ecologie s-a impus în atenţia opiniei publice occidentale mai ales după 1970, iar în Europa centrală şi de est cu precădere în ultimul deceniu. O serie de evenimente cu un puternic impact social, precum celebrele maree negre ori accidentele nucleare, în frunte cu cel de la Cernobâl (26 aprilie 1986) au zguduit din inerţie opinia publică şi a introdus treptat ecologia în rândul preocupărilor individului şi comunităţilor. Se redescoperea astfel un nume vechi de peste un secol. Crearea lui este atribuită biologului german Ernst Haeekel (1834-1919), iar data de naştere este anul 1866, pe când acesta funcţiona ca profesor la Universitatea din Jena. De altfel, prima sa menţiune cu valoare de certificat de naştere se găseşte într-o notă de la pagina 8 a lucrării "Generalle Morphologie der Organismen" (Berlin, 1866). sub forma. " ekologie ştiinţa economii, modului de viaţă, a raporturilor vitale eterne reciproce ale organismelor etc. "

Construit precum termenul de economie cel de ecologie derivă, în parte, din rădăcina indo-europeana weik, care desemnează o unitate socială imediat superioară casei şefului de familie. Această rădăcină a dat sanskritul veah (casa), latinul vicus (cartierul unui oraş. burg) şi grecul oikos (habitat, acasă). Ca atare oikologie a fost construit pe baza a doua cuvinte greceşti: oikos si logos (logia), (discurs). Etimologic, deci, ecologia reprezintă ştiinţa habitatului, respectiv o ramură a biologiei care studiază interacţiunile dintre fiinţele vii şi mediul lor. Dar, evident, semnificaţiile sale au fost mult amplificate şi diversificate de-a lungul timpului.

Nomen certus, pater incertus?

Parafrazând un celebru dicton juridic latin (mater certus, pater incertus), şi despre ecologie se poate spune că dacă numele ei este general şi unanim recunoscut, paternitatea acestuia este încă discutată.

Astfel, într-o lucrare a lui P.H. Ochsen (The world ecology, Nature, vol. 129, 1959) a fost lansată ipoteza că iniţiatorul termenului ecologie ar fi fost filozoful şi scriitorul american Henry David Thorean (1817-1862), contemporan întrucâtva cu Haeckel. Filozof transcendentalist, acesta a fost, totodată, şi unul dintre cântăreţii vieţii în natură. După cum se ştie. Transcedentalismul, ilustrat mai ales de filozoful Ralph Waldo Emerson (1803-1882), este o filozofie impregnată de panteism în care natura este percepută deopotrivă ca un mijloc de uniune cu Dumnezeu şi ca o sferă imperfectă. In societatea timpului, adepţii unei asemenea concepţii erau percepuţi ca nişte necomformişti.

Astfel, în cartea sa "Walden, sau viaţa în pădure", Thorean reconstituie experienţa reîntoarcerii sale pe pământ, care a durat puţin peste doi ani. Printre altele, acesta povesteşte: “M-am dus în pădure întrucât am vrut să trăiesc fără grabă, să fac faţă numai forţelor esenţiale ale vieţii, să descopăr ceea ce aceasta poate să mă inveţe. sfârşind să constat, la ora morţii mele. că nu am învins-o ".

Această experienţă apropiată multor "expediţii" écologiste actuale explică, în mare parte, eroarea de descifrare comisă în 1958 de editorii corespondenţei lui Thorean. Astfel, aceştia au citit, din greşeală "ecology" (ecologie) acolo unde scriitorul filozof scrisese "geology" (geologie), într-o scrisoare datată 1 ianuarie 1858 şi adresată verişorului său G. Thatcher.

Această confuzie de termeni, deosebit de seducătoare şi în spiritul senzaţionalului american (cine nu era tentat să considere că primul scriitor şi practician al "întoarcerii la natură" a fost, în acelaşi timp. şi părintele cuvântului ecologie, în defavoarea unui ferm om de ştiinţă?), avea să fie corectată însă de aceiaşi editori entuziaşti în 1975. În acest fel, Ernst Haeckel era repus în totalitate în drepturi şi astăzi nimeni nu-i mai contestă paternitatea termenului şi conceptului de ecologie.

Paternitatea definiţiei

In mod curent, se consideră că o bună definiţie trebuie să ne permită recunoaşterea sigură a obiectului definit. Şi din acest punct de vedere Haeckel rămâne un clasic. Definiţia sa, cuprinsă in aceeaşi lucrare care a lansat termenul şi conform căruia: “Prin ecologie înţelegem totalitatea ştiinţei relaţiilor organismului cu mediul, in sens larg toate condiţiile de existenţă", constituie şi în prezent fundamentul definiţiilor acestei ramuri ale biologiei. Dacă omul de ştiinţă german este naşul de nume al ecologiei, fondatorul său din punctul de vedere al conţinutului rămâne, mai degrabă, Charles Darwin, al cărui discipol Haeckel a fost. Cele două lucrări ale acestuia, “Originea speciilor" (1859) şi “Descendenţa omului" (1871), formulau două idei fundamentale ale ecologiei moderne: influenţa mediului asupra speciilor vii şi apartenenţa speciei umane la lumea naturală. Naturalistul englez a relevat dependenţele strânse şi o stare de echilibru optim între diferitele specii de plante şi animale.

Cu o asemenea moştenire, ecologia este astăzi definită, de regulă, ea fiind studiul relaţiilor organismelor ori grupurilor de organisme cu mediul lor, ori ştiinţa interrelaţiilor organismelor vii cu mediul lor.

Născută ca o ramură a biologiei, nimeni nu prevestea ecologiei un strălucit viitor social. Dar, treptat, implicaţiile sale s-au diversificat, amplificat şi complicat. Studiind echilibrele naturale, ecologiştii au prevăzut degradarea lor treptată; după câteva decenii, dezvoltarea societăţilor industriale a modificat profund mediul planetar. Apariţia şi amplificarea poluărilor, dispariţia unor specii, afirmarea problemelor globale ş.a. au fost semnele evidente ale unei crize ecologice profunde.

Concluzia relevată tot de ecologie este şi ca fundamentală: omul nu poate să acţioneze la nesfârşit asupra mediului său fără a pune în discuţie ruperea absolută a echilibrelor ecologice esenţiale. Pe această cale s-a impus o altă noţiune - problemă cheie a lumii contemporane: protecţia mediului.