Ecosistemele lotice vs ecosistemele lentice

Ecosistemul acvatic este un sistem ecologic ale cărui comunități biologice sunt strâns legate de mediul acvatic. Ecosistemele acvatice pot fi împărțite în: ecosisteme acvatice cu apă dulce (lac, iaz, râu) și ecosisteme cu apă sărată (mare, ocean).

Ecosistemele acvatice acoperă 71% din suprafața Pământului. Ecosistemele de apă dulce ocupă o mică parte din suprafața Pământului, spre deosebire de habitatele cu apă sărată, care acoperă trei sferturi din planetă (Reddy et. al, 2018).

Indiferent de tipul și dimensiunea lor, ecosistemele acvatice cuprind doi mari biotopi sau domenii de viață: masa de apă sau pelagialul și substratul sau bentalul.

Ecosistemele acvatice au o biodiversitate bogată și adăpostesc o serie de diverse specii și habitate, oferind numeroase beneficii economice și sociale pentru societate.

Ecosistemele lotice

Ecosistemele de tip lotic sunt reprezentate de sisteme deschise la ambele capete, iar în cadrul acestora se petrec mari oscilații ale fluxului de materie și energie. Acestea pot fi alimentate din apa provenită din ploi, izvoarele subterane sau din topirea zăpezilor.

Râul reprezintă un ecosistem acvatic, permanent, format din confluența mai multor pâraie.

O apă curgătoare prezintă de la izvor la vărsare trei sectoare diferite din punct de vedere fizico-chimic, hidrografic, topodrafic și hidrologic (Mustață, 2000).

Natura substratului, pe lângă condițiile fizico-chimice și hidrologice ale apei, influențează într-o mare măsură repartiția spațială a organismelor, în special a celor bentonice.

Alti factori importanți care influențează repartiția organismelor sunt concentrația de oxigen dizolvat, cât și temperatura apei.

Principala caracteristică a ecosistemelor lotice este curgerea apei. În funcție de viteza de curgere, apa modelează albia prin fenomenele complementare de eroziune și de acumulare, fundul său căpătând o structură ce variază de la izvor la vărsare.

Cursul superior începe din zona de izvor, care se situeză într-o zonă muntoasă sau colinară, și evoluează în aval, pe o pantă mai mult sau mai puțin abruptă, pe un pat de rocă, cu blocuri mari de piatră, apele coborând cu viteze mari (Fabian și Onaca, 1999).

Apa izvoarelor, în general prezintă o cantitate de oxigen mai scăzută, dar un conținut mai ridicat de CO2, acesta provenind din bicarbonatul de calciu solvit transformat în carbonat de calciu insolubil, ce se depune pe vegetație și substratul din apă.

Apa izvoarelor nu îngheață, fiind un mediu favorabil pentru organismele stenoterme (ex. turbelariatele) în sezonul rece.

Cursul superior are un habitat specific păstrăvilor, în special păstrăvilor de munte. Alte specii iubitoare de oxigen din această zonă sunt zglăvoaca, boișteanul (în zonele cu altitudine scăzută) și chișcarul de râu (chișcarul mic).