Fișă specie - căpriorul

I. Descriere

Denumirea de căprior se referă la ambele sexe . Masculul se numeşte ţap roşu, iar femela căprioară; puiul, până la 1 aprilie din anul al doilea al vieţii, adică până la vârsta de 10 luni se numeşte ied (iadă) . Ţapii cu coarne simple, neramificate , care au împlinit un an se numesc suliţari sau ţăpuşari, cei cu două ramuri la un corn , furcari ; în fine, cei cu coarne normale, adică câte 3 ramuri la fiecare corn nu poartă denumire specială în România , dar le-am putea spune căpriori de şase.

Lungimea corpului (cap +trunchi) la căpriorul indigen este de 95-135 cm, coada este de abia 2-3 cm şi nu se vede, dar se simte la pipăit; înălţimea la greabăn este de 65-75 cm. Greutatea corporală în stare eviscerată este de 20-25 kg la masculii adulţi şi de 18-22 la femelele adulte. Iedul cântăreşte 1,25 - 1,60 kg la fătare , 2 kg la o săptămână, 3,3 - 4 kg la 4-6 săptămâni şi 9-12 kg la 8-9 luni.

Cea mai mare greutate o are căpriorul în noiembrie, înainte de a intra în iarnă. Până în primăvară, slăbeşte din nou, apoi se reface. Ţapul slăbeşte şi în perioada alergatului (15 iulie - 15 august) , apoi până la venirea iernii câştigă în greutate. Rezultă că la acelaşi exemplar, greutatea variază şi în cursul anului.

Culoarea părului

La fătare, iedul este de culoare brună cu pete albe aşezate în rânduri, fenomen de homocromie, ca şi la cerb, în apărarea contra duşmanilor. Începând cu luna iulie, petele încep să dispară, prin creşterea părului de culoare brun-roşcat care acoperă haina de tinereţe. În octombrie, iedul năpârleşte, primind haina de blană, cu păr lung, de culoare cenuşiu închis, ca şi adulţii.

Coarnele , ca şi la celelalte cervide, constituie un caracter sexual secundar, existând numai la mascul. Apariţia la femele este o rară excepţie.

Coarnele se formează astfel : la iezii normal dezvoltaţi, spre sfârşitul lunii septembrie , pe creştetul capului încep să se dezvolte două proeminenţe - viitorii cilindrii frontali - care, după câteva săptămâni se simt la pipăit, sub pielea capului, iar mai târziu se şi văd. Pe acestea cresc primele coarne, a căror dezvoltare (inclusiv curăţirea de piele) este terminată la sfârşitul lui decembrie, începutul lui ianuarie. Primele coarne nu au rozetă. De reţinut că aceste prime coarne au lungimea de un cm şi numai la exemplarele bine dezvoltate ajung la câţiva centimetrii.

Aceste prime coarne cad, de obicei în februarie (la cei mai slabi mai târziu) şi în locul lor începe dezvoltarea celei de-a doua serii de coarne, care pot fi suliţe de 8 - 15 cm lungime, sau corniţe cu câte 2 ramuri la un corn , fie chiar prăjini cu câte 3 ramuri, la ţapii viguroşi.

De la al treilea an al vieţii , ţapii leapădă coarnele, după cădere începe creşterea noilor coarne, care sunt îmbrăcate într-o piele cu păr scurt, mătăsos. Pielea este străbătută de vase de sânge prin care se transportă materialul din care vor fi construite noile coarne. Creşterea are loc din pielea care înfăşoară cilindrii frontali. Ea acoperă, mai întâi, suprafaţa osoasă a cilindrilor frontali de pe care s-a desprins cornul căzut, apoi se continuă creşterea cornului.

În momentul curăţirii de piele , coarnele sunt albe-galbene, dar prin frecarea lor de plante capătă o culoare mai închisă, brună aproape de neagră. Cu cât culoarea este mai închisă, cu atât coarnele sunt mai frumoase.

Femela ajunge la dezvoltarea corporală completă la vârsta de 2-3 ani, iar ţapul la 3-4 ani. Abia după terminarea acestei dezvoltări complete, atunci când organismul nu mai are nevoie de calciu şi fosfor pentru clădirea scheletului osos, ţapul dispune de substanţele necesare pentru a da cele mai mari coarne. Se consideră deci că ţapul este capabil să producă cele mai mari coarne la vârsta de 5-7 ani, după unii autori chiar la 8 ani, apoi încet intră în perioada de regres, coarnele devin din ce în ce mai slabe şi mai puţin estetice.

Proporţia dintre sexe de recomandat este de 1 : 1 , aşa cum rezultă la fătat şi cum rămân şi la exemplarele adulte, în terenurile în care omul nu a intervenit