Implementarea PAC în România

Din 1962 de când a fost fondată si până astăzi, prima politică elaborată de Comunitatea Economică Europeană - Politica Agricolă Comună - de fapt “propulsorul” unificării europene, a avut ca principal obiectiv viabilitatea unui sector considerat vital pentru societate în general şi pentru comunitatea celor care sunt baza acestuia - fermierii. În cei aproape 50 de ani de viaţă, Politica Agricolă Comună a trecut printr-un proces continuu de adaptare, suferind reforme importante, fiind dinamizată practic, de

schimbările socio-economice.

Dacă iniţial scopul acestei politici a fost acela de a asigura autosuficienţa şi stabilitatea pieţelor produselor agroalimentare, odată cu eliminarea definitivă a pericolului penuriei alimentare şi oferirea unui standard de viaţă corespunzător fermierilor şi procesatorilor în statele fondatoare PAC, realizările din sectorul agroalimentar au devenit remarcabile, astfel că s-a creat un adevărat mit în jurul Politicii Agricole Comune, “miracolul PAC” fiind considerat de specialişti “promotorul agriculturii moderne”. Între anii 70-80 nevoile comunitare de cereale, carne de vită, produse lactate, carne de pasăre şi legume erau asigurate în proporţie de 100 % din producţia proprie. Datorită progresului tehnologic randamentele la cereale s-au dublat (în Franţa şi Olanda) iar cele la lapte şi la zahăr au crescut cu 50%.Chiar dacă Uniunea Europeană s-a extins de la nouă la doisprezece şi apoi la cinciprezece state membre, fiecare dintre sectoarele menţionate mai sus a continuat să producă excedente considerabile.

Cu toate aceste performanţe remarcabile la sfârşitul anilor 1980, PAC a devenit

“victima propriului său succes”, stimulând producţia intensivă peste puterea de absorbţie a pieţei, creând stocuri considerabile de produse şi afectând puternic mediul înconjurător, bunăstarea animalelor şi chiar calitatea alimentelor, şi toate acestea puse pe nota de plată a contribuabilului european. În acea perioadă Uniunea Europeană producea cu 20% mai multe cereale decât avea nevoie iar producţia agricolă creştea în medie cu 2% în timp ce cererea stagna sau chiar era în scădere. Existau disproporţionalităţi în veniturile fermierilor astfel că 20 % din fermieri primeau peste 80% din bugetul pentru agricultură.

Beneficiarii sprijinului masiv bugetar erau în general exploataţiile cele mai mari şi cele mai eficiente, fermele de mici dimensiuni nefiind în măsură să profite nici de noile tehnologii sau metodele intensive de producţie şi ca atare nici de sprijin, singura lor soluţie rămânând abandonarea terenului care nu le mai asigura mijloacele necesare existenţei.

Prima reformă de proporţii propusă în 1992 de Mac Sharry a vizat doar sectorul cerealier şi cu toate că avut efecte pozitive importante, permiţând absorbţia unor excedente agricole, ameliorarea veniturilor agricultorilor (datorită plăţilor directe), şi reducerea preţurilor la consumatori (susţinute prin fondul de garantare FEOGA) s-a constatat în scurt timp că aceasta era insuficientă. Aplicarea politicii agricole comune în statele membre inducea diferenţe mari la nivel regional şi între producători, datorită sprijinului acordat disproporţionat. Regiunile bogate beneficiau de susţinere în detrimentul zonelor şi producătorilor mai puţin favorizaţi. De asemenea, problema excedentelor era încă nerezolvată mai ales la unele produse (carne de vită, brânzeturi, şi lapte praf). Începerea noilor negocieri OMC a reliefat din nou fapul că politica agricolă comună trebuia să se ajusteze la cerinţele marilor “actori” de pe pieţele agricole mondiale (SUA). La aceasta s-a adăugat noul cadru politic european, respectiv

perspectiva extinderii UE catre Europa Centrală şi de Est. În aceste condiţii era evident că

PAC trebuia din nou reformată.

În 1997 Comisia Europeană a propus în cadrul Agendei 2000 (completată în 1998) ca reformele începute în 1992 să fie intensificate şi să continue ajustarea preţurilor comunitare la cele mondiale, prin înlocuirea susţinerii preţurilor cu susţinera directă a veniturilor fermierilor. Necesitatea elaborării şi implementării unei politici coerente de dezvoltare rurală care să însoţescă politica de piaţă precum şi dezideratul unei agriculturi mai prietenoase cu mediul înconjurător şi mai pretenţioase privind calitatea produselor, au venit să completeze nevoia de reformă.

În perspectiva apropiatei aderări a României la UE şi a implementării politicii agricole comune (PAC) a acesteia, actuala restructurare a sectorului agroalimentar şi adaptare a cadrului agroalimentar al ţării reprezintă o provocare pentru toţi cei interesaţi şi presupune luarea unor decizii strategice de către toţi actorii scenei rurale. Ţinând seama de ultimele evoluţii, raportul de faţă încearcă identificarea principalelor provocări care stau în faţă şi trasarea unei posibile căi de depăşire a acestora.

Pe drumul parcurs de România pentru intrarea în UE la începutul anului 2007, pregătirile pentru deplina integrare în politica agricolă comună (PAC) a Uniunii Europene se numără printre cele mai importante priorităţi. În prezent însă, doi factori decisivi, şi anume capacitatea administrativă de aplicare a viitoarelor politici agricole şi capacitatea de absorbţie a sectorului pentru a putea efectiv profita de oportunităţile de integrare în piaţa comună a UE, reclamă în continuare multă atenţie şi acţiune privind politicile din partea decidenţilor.

Modificarea politicilor pentru creşterea

competitivităţii şi pentru introducerea PAC

Până de curând, finalizarea trecerii la un mediu de politică agricolă consecvent de piaţă şi anumite măsuri de asigurare a veniturilor agricultorilor au stat în centrul atenţiei guvernului.

S-au încercat diferite forme de intervenţie pe piaţă, iar armonizarea cu PAC a devenit şi ea un

obiectiv, dar încă nu unul major din punct de vedere al măsurilor aplicate. Actualul sistem de

sprijin din agricultură combină intervenţia substanţială a guvernului cu principiile agriculturii de piaţă. Dar el nu corespunde întru totul cu gradul de susţinere şi instrumentele PAC. În pofida presiunilor ce vin din partea producătorilor agricoli de creştere imediată a sprijinului şi protecţiei şi a nevoii evidente de convergenţă cu nivelurile UE înainte de aderare, nivelul sprijinului şi măsurile la graniţă ar trebui să rămână neschimbate, în scopul menţinerii presiunii pentru finalizarea reformelor şi al încadrării în limitele constrângerilor bugetare şi ale angajamentelor la OMC. Dar setul instrumentelor aplicate va trebui rapid modificat de la unul neconform cu PAC (de ex., subvenţiile pentru inputuri şi suplimentele de preţ al produselor) la un set de instrumente conform cu PAC, în care intră decuplarea sprijinului direct al venitului şi la care se adaugă programe care ţintesc cu eficacitate nevoia de creştere a competitivităţii şi eficienţei sectorului, ceea ce nu se poate realiza cu actualul set de măsuri. Implementarea instituţiilor conforme cu PAC şi pregătirea personalului calificat s-au dovedit a fi una din principalele provocări cu care s-a confruntat România pe drumul integrării in UE.

România a trenat în această privinţă şi este mult în urma vecinei sale din cel de-al doilea val de integrare, Bulgaria. Recunoscând nevoia unui progres accelerat, Guvernul României a făcut o serie de primi paşi prin revizuirea şi aprobarea în iulie 2002 a unui Program naţional pentru adoptarea acquis-ului (PNAA) şi în octombrie 2002 a deschis negocierile cu CE la capitolul agricultură, pe care l-a închis provizoriu în iunie 2004. Aceştia reprezintă, într-adevăr, paşi în direcţia accelerării dezvoltării instituţiilor agricole şi rurale, care, pentru a deveni realitate, necesită însă voinţă politică susţinută şi sprijin bugetar la timp .