Influența Polenizării Entomofile cu Albine asupra Dezvoltării Perdelelor Forestiere de Salcâm din Județul Constanța

Descrierea stadiului actual al cunoaşterii în domeniul temei

Prin polenizare se înţelege transportul grăuncioarelor de polen de pe antere pe stigmatul florii, iar prin fecundare se produce contopirea grăuncioarelor de polen cu ovulele. După agentul polenizator, polenizarea poate fi: anemofilă, hidrofilă, ornitofilă şi entomofilă.

În cele mai multe cazuri polenul este vehiculat de pe o plantă pe alta şi ajunge pe inflorescenţele, respectiv pe organele florale femele prin intermediul insectelor (polenizare entomofilă). Peste 80% din plante sunt polenizate cu ajutorul insectelor .În cadrul insectelor, rolul primordial în polenizare revine albinelor (77% din totalul plantelor polenizate de insecte sunt, de fapt, polenizate de albine). Acestea, vizând florile în căutarea polenului şi nectarului, vehiculează polenul, asigurând fecundarea îndeosebi în cazul plantelor autosterile (se polenizează şi fecundează cu polen străin) şi autofertile (se polenizează şi fecundează cu polen propriu). Fără aportul albinelor nu ar putea ajunge grăuncioarele de polen pe organele florale femele ale acestor plante care altfel ar fi lipsite de fertilitate.

O dată cu începerea primăverii şi apariţia primelor flori începe şi activitatea albinelor care trăind în familii mari, au posibilitatea de a poleniza un număr foarte mare de flori.

Faţă de celelalte insecte polenizatoare, albinele prezintă un avantaj că poate fi aşezate sau transportate în zonele de interes, unde în perioada înfloritului zeci de mii de albine vor activa intens la culegerea nectarului şi polenului, contribuind prin aceasta la polenizarea arborilor şi arbuştilor.

Când, pentru prima dată, au fost introduşi în Australia pomi fructiferi care s-au adus din Europa, s-a observat că aceşti pomi nu se dezvoltă foarte bine iar recoltele erau foarte mici. De când s-au introdus sşi albine în aceste zone, recoltele s-au ridicat la procente normale, iar arborii au devenit mai viguroşi, dezvoltându-se normal.

Primele lucrări privind studiul influenţelor albinelor asupra arborilor şi arbuştilor au fost făcute cu mai bine de 60 de ani în urmă. Aceste lucrări au dezvăluit că fără întrebuinţarea albinelor polenizarea florilor nu se realizează corespunzător.

Cercetările inginerului Nicolae Vasilescu au arătat ca pe lângă aspectul cantitativ , polenizarea cu albine contribuie şi la îmbunătăţirea calitativă a plantelor, astfel creşte valoarea biologică şi capacitatea germinativă a seminţelor, se îmbunătăţeşte zestrea genetică a plantelor, sporeşte rezistenţa la boli si dăunători.

Obiectul studiului nostru constă în stabilirea efectele polenizării entomofile asupra salcâmilor.

Salcâmul (Robinia pseudoacacia) se cultivă ca esenţă forestieră şi ca plantă ornamentală, dar se întâlneşte şi în stare semisălbatică. Este cea mai importantă specie meliferă. Este un arbore înalt de până la 25-30 de metri, cu frunze imparipenat-compuse, prevăzute cu doi ghimpi rigizi, proveniţi din modificarea stipelelor, florile sunt papilionacee, odorante, albe, grupate în raceme, pendente de 10-20 cm, cu miros dulce-parfumat. Înflorirea are loc în a doua jumătate a lunii mai şi prima parte a lunii iunie( pentru ţara noastră între 10 şi 23 mai ), în această perioadă se poate să înflorească de două, chiar trei ori în unele zone. Înainte de înflorire, ciorchini sunt îndreptaţi în sus,iar după înflorire în jos.

Florile rămân deschise 8-12 zile, iar secreţia nectarului începe să fie apreciată de albine din momentul în care temperatura nopţilor depăşeşte 14 grade C, mai ales în zonele apropiate de o sursă de apă.

Fructele salcâmului sunt păstăi, ca la orice specie din familia leguminoaselor, lungi de 5-10 cm , turtite, brun roşcate, cu 4-10 seminţe în formă de rinichi.

Salcâmul este un arbore iubitor de lumină şi cere un climat dulce, adăpostit de vânturi reci şi îngheţuri. Creşte bine pe soluri afânate, calde, profunde. Solurile grele, argiloase, compacte şi reci nu îi sunt favorabile. De asemenea, nu suportă inundaţiile, iar vântul şi poleiul îi dăunează. Datorită sistemului său radicular puternic, pivotant, cu o lungime de aproximativ 20 de metri, salcâmul extrage foarte multe substanţe hranitoare din sol.