Metode Fizice de Depoluare a Solului

INTRODUCERE

„Spaţiu fizic al tuturor activităţilor umane, leagăn al civilizaţiilor ce se succed, pământul este un ecosistem al biosferei fără de care nu este posibilă bunăstarea şi existenţa omenirii”(Soroceanu).

Solurile determină producţia agricolă şi starea pădurilor, condiţionează învelişul vegetal, ca şi calitatea apei, în special a râurilor, lacurilor şi a apelor subterane, reglează scurgerea lichidă şi solidă în bazinele hidrografice şi acţionează ca o geomembrană pentru diminuarea poluării aerului şi a apei prin reţinerea, reciclarea şi neutralizarea poluanţilor, cum sunt substanţele chimice folosite în agricultură, deşeurile şi reziduurile organice şi alte substanţe chimice de aceea protecţia şi combaterea poluării solului este o problemă extrem de importantă.

Poluarea solurilor este definită ca acumularea în sol a unor compuşi toxici persistenţi, produse chimice, săruri, reziduuri solide şi lichide, materii radioactive sau o serie de agenţi patogeni care au efecte nefaste asupra creşterii şi dezvoltării vegetaţiei şi animalelor şi, în mod implicit, prin consumul acestora, asupra omului.

Există două mari categorii de poluare a solurilor: naturale şi antropice. Pe de altă parte, sursele de poluare pot fi clasificate în punctiforme, nepunctiforme sau difuze. Prima categorie este reprezentată de scurgerile industriale şi de la staţiile de epurare ori de la ferme sau de deşeurile solide. Sursele difuze sau nepunctiforme sunt reprezentate de dezagregarea mineralelor, de procesele de eroziune, de reziduurile vegetaţiei naturale şi de diferitele materiale şi resturi artificiale sau semiartificiale rezultate în zonele de exploatare minieră, în centrele de construcţii, de-a lungul axelor de transport sau în urma aplicării de îngrăşăminte chimice, insecticide, ierbicide şi fungicide, prin acumularea de praf şi de litieră.

Scopul protecţiei, ameliorării şi decontaminării învelişului pedologic este acela de a creşte capacitatea de autoreglare a sistemului solla nivel optim, folosind mijloacele cele mai adecvate din punct de vedere ecologic şi socioeconomic, pentru atingerea unei bioproductivităţi cât mai ridicate şi de o calitate corespunzătoare.

Neag apreciază că „metodele de depoluare cuprind întreaga gamă de tehnici curative, menite să neutralizeze sau să blocheze fluxul de noxe generate de poluare”.

Metodele de depoluare cuprind întreaga gamă de tehnici curative, menite să neutralizeze sau să blocheze fluxu de noxe generate de poluare.

Clasificarea metodelor de depoluare a solurilor poate fi făcută în funcţie de locul de aplicare al tehnologiilor remediative şi de principiile tehnice generale de ameliorare a stării de poluare.

În funcţie de locul de aplicare al tehnologiilor de depoluare a solului se disting trei categorii de metode:

- metode aplicabile în cadrul sitului (in situ) – se caracterizează prin execuţia lucrărilor de depoluare direct în mediul degradat, fără evacuarea solului în prealabil;

- metode aplicabile în afara zonei contaminate (ex situ) – constă în evacuarea solului poluat din mediul său natural, transportul în afara sitului şi execuţia lucrărilor de depoluare în centre specializate;

- metode aplicabile pe sit – se realizează prin excavarea solului poluat, depunerea lui în imediata apropiere a mediului evacuat şi îndepărtarea poluanţilor pe loc cu ajutorul unor instalaţii mobile.

După principiile tehnice generale de depoluare, metodele de tratare a solurilor se divid în patru mari categorii: fizice, chimice, termice şi biologice. Acestea nu se raportează la locul de aplicare a procedeului depoluator.

1.Metode fizice de depoluare a solului

Metodele fizice de depoluare a solului reprezintă cea mai amplă categorie din punct de vedere al aplicabilităţii şi se împarte în:

1.1 Metode bazate pe imobilizarea fizică a poluanţilor

Spre deosebire de alte metode de depoluare, imobilizarea fizică a poluanţilor nu presupune distrugerea acestora, ci doar blocarea migrării lor, fapt ce reduce mult impactul poluării asupra mediului ambiant.

Prin definiţie, aceste tehnici sunt aplicate în special in situ. În anumite condiţii de recurge şi la imobilizarea poluanţilor pe sit sau în afara sitului.

Metodele bazate pe imobilizarea fizică a poluanţilor se realizează fie prin izolare (etanşare, blocare hidraulică), fie prin stabilizare sau inertare.

1.1.1 Etanşarea

Izolarea prin etanşare constă în închiderea fizică a mediului contaminat, prin utilizarea unui sistem etanş de protecţie format din pereţi, cuvertură şi fund.

Obiectivul principal urmărit în cazul etanşării este stoparea migrării poluanţilor prin utilizarea unor bariere fizice care contracarează efectele dispersiei. Construirea şi instalarea acestor bariere fizice sunt concepute pentru a face faţă diferitelor forme de dispersie a poluanţilor (Fig. 1a). Sistemul de etanşare nu permite intrarea apei (vectorul principal al migrării) în zona contaminată. Pentru a împiedica pătrunderea apelor de infiltraţie de la suprafaţa solului se recurge la acoperirea zonei contaminate cu o cuverturăetanşă. Pentru stoparea fluxului de ape provenit din părţile laterale se impune utilizarea unor pereţi laterali etanşi.