Politica Energetică a UE

CAP.1 INTRODUCERE

Energia este si va ramane una din preocuparile globale majore ale secolului al XXI-lea, iar Europa nu reprezinta o exceptie. Datorita faptului ca se preconizeaza o crestere majora a cererii de energie pe plan global in anii urmatori, s-au ridicat diverse intrebari referitoare la furnizarile de energie in viitor, la competitivitatea economica a diverselor surse de energie si la impactul asupra mediului inconjurator.

In conformitate cu Noua Politica Energetica a Uniunii Europene elaborată în anul 2007,energia este un element esential al dezvoltării la nivelul Uniunii. Dar, in aceeasi masura este o provocare in ceea ce priveste impactul sectorului energetic asupra schimbărilor climatice, a creşterii dependentei de importul de resurse energetice precum şi a creşterii preţului energiei.

Pentru depasirea acestor provocari, Comisia Europeana considera absolut necesar ca UE sa promoveze o politica energetica comuna, bazata pe securitate energetica, dezvoltare durabila si competitivitate.

Ingrijorarea provocata de dependenta tot mai accentuata de importurile de energie din Rusia a transformat politica energetica intr-una dintre prioritatile Uniunii Europene.

1.1 ISTORIC :Pieţele de energie şi intervenţia guvernamentală în trecut şi în prezent

Toate guvernele naţionale au considerat implicarea lor totală în sectorul de energie ca o practica normală,datorită unor particularităţi ale industriei energetice.

Aceste particularităţi, considerate drept certitudini pentru multă vreme, sunt date de:

- monopolul natural pe care îl constituie activităţile de transport şi distribuţie în cadrul

sectorului de energie;

-de rolul esenţial pentru comunitate pe care îl joacă energia, fie ca resursă primară, fie ca energie electrică, motiv pentru care s-a simţit nevoia unui control strict guvernamental;

- de caracterul strategic pentru orice economie al sectorului de energie, în special energia electrică, gazul şi într-o măsură mai mică,petrolul.

Aceste caracteristici au contribuit la crearea unei paradigme tradiţionale în relaţia guvern - industrie de energie, care a dominat timp de decenii, ce se poate descrie sub forma unui model de organizare care implică controlul central asupra unei reţele de energie primară şi finală.

Structura acestui model este dictată de:

 drepturile exclusive de a construi şi opera în sectorul energetic, fie ale statului, fie concesionate de acesta;

 lipsa oricărei forme de concurenţă;

 reglementări în detaliu;

- grad ridicat de planificare şi control strict;

 operare integrată pe verticală;

tarife pe bază de costuri de producţie.

Modelul a funcţionat o perioadă lungă de timp, acumulând însă nemultumirea tot mai

evidentă a consumatorilor faţă de faptul că, în nici una din fazele de operare ale sistemului de energie, ei nu sunt parte la procesul de luare a deciziilor.

Un alt neajuns important a fost determinat de faptul că cei care planifică, conduc şi operează sistemul nu-şi asumă nici un risc şi nu suferă dacă greşesc. Costul incompetenţei sau al unor

judecăţi greşite a fost întotdeauna plătit de consumatori, în dubla lor calitate de consumatori şi plătitori de impozite.

Această relaţie rigidă, tradiţională, guvern-industria de energie este afectată, de ceva timp,

de o schimbare ce pare ireversibilă. Vechile certitudini au început să se clatine, iar

acceptarea necondiţionată a deciziilor luate centralizat nu mai funcţionează, în mod tot

mai evident după anii 90.

Noul val care ia locul reglementării centralizate este reglementarea pentru competiţie.

Caracteristicile noului tip de abordare sunt diferite, şi anume:

-separarea activităţilor, pentru a permite concurenţa ori de câte ori este posibil (în locul

integrării pe verticală);

-libertatea de a investi în activităţi concurenţiale (în locul planificării centralizate);

-libertatea de a contracta la tarife competitive (în locul tarifului fixat);

-accesul la reţea şi infrastructură;

-supravegherea sistemului de către regulatori independenţi (în locul guvernului);

-adaptarea la tehnologia informaţiei.

In evoluţia spre noul tip de reglementare putem distinge trei etape:

1.După 1945, guvernele democratice vest-europene au considerat că în reconstrucţia de

după război, un rol esenţial îl joacă energia şi de aceea sectorul trebuie integral controlat

de stat. Industriile au fost naţionalizate, iar pentru evitarea abuzului de putere s-a recurs la

soluţia proprietăţii publice şi/sau a controlului public. Aşa s-au născut, între altele,

Electricite de France şi Gaz de France în 1946, ENEL în 1962 în Italia. Primele Tratate al

Comunităţilor Europene nu au inclus printre obiectivele lor, sectorul de energie, ci doar

unele componente ale acestuia, cum se va vedea mai departe.

2.Crizele de energie din anii 70 au condus la intervenţii energice ale statelor industrializate

în sectorul energetic. Pe agenda politică europeană a apărut o nouă problemă, şi anume

aceea a siguranţei în alimentarea cu energie. S-a creat Agenţia Internaţională a Energiei, cu scopul de a supraveghea alocarea resurselor financiare şi a încuraja diversificarea formelor alternative de energie. In acelaşi timp, modest, au început să apară politicile naţionale de energie şi agenţiile de implementare.

3.La mijlocul anilor 80, noua gândire a început să câştige tot mai mulţi adepţi. Tabu-urile

controlului de stat asupra sectorului au început să cadă, mai ales sub influenţa a două fenomene: globalizarea economiei mondiale şi apariţia diferitelor iniţiative guvernamentale de liberalizare a pieţelor de energie. Globalizarea a adus în discuţie rolul statelor naţiuni, nu în sensul reducerii, ci al transformării funcţiilor lor şi depolitizarea spaţiului naţional pentru unele sectoare economice. Liberalizarea, ca o consecinţă imediată a globalizării, implică în mod necesar un transfer de responsabilitate de la stat către sectorul privat, concomitent cu preluarea corespunzătoare a atribuţiilor de reglementare de către agenţii guvernamentale.

CAP.2

MOMENTE SI EVENIMENTE CHEIE ÎN DEZVOLTAREA POLITICII

COMUNE DE ENERGIE

2.1 Incercari de definire a unei politici comune de energie

In istoria Comunităţilor Europene, politica de energie a fost mai degrabă nesemnificativă, deşi, paradoxal, două dintre tratatele de bază, Tratatul de constituire a Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului (CECO) şi Tratatul de constituire a Comunităţii Europene a Energiei Atomice (Euratom), se referă la energie.

O deschidere spre unele clarificări s-a făcut în 1964, când a fost încheiat un Protocol de

Inţelegere între tarile membre UE pe probleme de energie.

Documentul atrăgea atenţia asupra caracterului global al problemelor de energie şi asupra faptului că Tratatele Comunităţilor Europene acoperă acest sector într-o manieră ne-coordonată. Prima încercare de coordonare a făcut-o Comisia Europeană în 1967, printr-o Comunicare către Consiliul Miniştrilor, unde indica primele măsuri în construcţia unei politici comune în acest

domeniu.