Politica energetică europeană - cartea europeană a energiei

La Consiliul European de la Dublin din 1990 s-a lansat idea că refacerea economică în fostul spaţiu comunist, ca şi siguranţa în alimentarea cu energie a ţărilor din spaţiul comunitar, ar putea fi întărite printr-o colaborare în domeniul energiei. Aşa s-a născut Carta Europeană a Energiei, al cărui document final a fost semnat la Haga de către 51 de state, în decembrie 1991. Cadrul legal de cooperare pentru a pune în practică principiile Cartei a fost realizat prin Tratatul Cartei Energiei.

Acesta este un document multilateral semnat în decembrie 1994 la Lisabona, având drept obiectiv „stabilirea unui cadru de promovare pe termen lung a colaborării în domeniul energiei” pe axa Est-Vest, pornind de la principiile Cartei Europene a Energiei. Tratatul se bazează pe respectarea principiilor Pieţei Interne a Energiei şi reprezintă o extensie a acesteia la întreaga Europă şi mai departe (Japonia este una din semnatare).

O parte importantă a Tratatului se referă la eficienţa energetică şi problemele de mediu. Comerţul cu energie între părţile semnatare este guvernat, conform Tratatului, de procedurile GATT, ceea ce înseamnă că ţările semnatare trebuie să aplice aceste proceduri chiar dacă nu sunt parte a Acordului GATT sau OMC. Sunt prevăzute articole care stabilesc condiţiile de concurenţă, transparenţă, suveranitate, taxare şi mediu, ca şi articole dedicate protecţiei investiţiilor, tranzitului de energie şi tratamentului aplicat disputelor. Tratatul a intrat în vigoare în anul 1998.

Cartea Verde a Energiei

Comisia Europeană joacă un rol central în dezbaterea dintre diferiţii actori de pe piaţa energiei, unii dintre ei dorind descentralizarea, iar alţii, dimpotrivă, aşa cum s-a văzut anterior. Prima comunicare a Comisiei Europene care abordează chestiunea unei politici energetice comune datează din 1995 şi s-a numit Cartea Verde „For a European Union Energy Policy”. I-au urmat, în acelaşi an, Cartea Albă „An Energy Policy for the European Union”, apoi o nouă secvenţă de comunicări în 1996 şi 1997, numite „Green Paper for a Community Strategy – Energy for the Future: Renewable Sources of Energy”, respectiv „White Paper: Energy for the Future – Renewable sources of Energy”.

Aceste documente stau la baza actualei politici energetice comune şi a legislaţiei europene create pentru a o pune în practică. Complexitatea problemelor legate de producerea energiei, transportul si consumul energiei a crescut mult în ultimile decenii, odată cu acutizarea problemelor globale de mediu, schimbările climatice şi epuizarea resurselor naturale. Pe lângă acestea, Uniunea Europeană se confruntă cu câteva probleme specifice, între care cea mai serioasă este cea legată de dependenţa accentuată faţă de resursele energetice de import. Aflată şi sub presiunea angajamentelor asumate prin Protocolul de la Kyoto, Comisia Europeană a lansat în anul 2000 cea de-a treia Carte Verde „Spre o strategie europeană a siguranţei în alimentarea cu energie”. Raportul final asupra Cărţii Verzi a Energiei, rezultat în urma unei dezbateri publice de o amploare fără precedent în ultimii 30 de ani, a fost prezentat de Comisia Europeană la 27 iunie 2002.

Un moment recent care a dat semnalul unei accelerări în dezvoltarea politicii de energie comună s-a petrecut la Consiliul European de la Barcelona (martie 2002), unde s-a decis liberalizarea totală a pieţei de energie electrică pentru consumatorii industriali şi comerciali începând cu anul 2004.

Ca unul din sectoarele care ţintesc nucleul politicilor naţionale, cedarea suveranităţii naţionale în chestiuni de energie a fost mai degrabă respinsă, iar progresele care s-au făcut au reprezentat paşi mici. De aceea, procesul este departe de a se apropia de o finalitate. Pentru multe decenii, nu este exagerat să afirmăm că energia nu a existat în procesul de integrare, cu excepţia unei coordonări limitate a politicilor nucleare şi a restructurării industriei cărbunelui, ca şi a unor măsuri minimale de siguranţă a aprovizionării cu petrol.

Statele Membre ale UE se pot împărţi, din punct de vedere al surselor de energie primară, în trei categorii : net producători, net importatori şi categoria specială a ţărilor coeziunii.

Ţările net producătoare sunt Olanda, Danemarca şi Marea Britanie.

Odată cu descoperirea zăcământului de la Groningen în anul 1959, Olanda a devenit cel mai mare producător de gaz dintre ţările UE. Consumul de gaz, care depăşeşte 20 % din consumul total de energie primară în spaţiul comunitar, este acoperit în mare parte de doi mari furnizori, Rusia şi Norvegia, pe locurile următoare situându-se Olanda şi Algeria.

Danemarca este un exportator net de gaz natural, dar într-o cantitate mult mai mică decât Olanda. Necesarul de petrol şi-l acoperă în proporţie de 98 % din resurse interne.

Marea Britanie este un alt mare producător şi exportator de energie. Ca unul dintre actorii principali în politica europeană, alături de Germania, Franţa şi Italia, Marea Britanie necesită o privire mai atentă asupra sectorului său de energie. Intre anii 1980 – 1990, acest sector, ca de altfel întreaga economie, au suferit schimbări majore. Industria de petrol, gaze şi cea producătoare de energie electrică au intrat într-un vast program de privatizare, în ciuda opoziţiei extrem de puternice manifestate de companiile de stat sau publice care deţineau monopolul absolut al acestor activităţi. O demonopolizare totală, urmată de înfiinţarea instituţiilor de reglementare, au creat cea mai liberă piaţă a energiei din Europa. Singurul domeniu care a rămas încă în monopolul statului este energia nucleară. Obiectivul politicii guvernamentale în domeniul energiei a fost încurajarea competiţiei, iar guvernul a intervenit numai pentru a stabili regulile jocului.

Ţările net importatoare sunt Germania, Franţa si Italia. Germania este un mare importator de gaz (78% din necesar în 1994) adus mai ales din Rusia, şi petrol (99% din necesar). Germania este, în acelaşi timp, un important producător şi un transportator de energie în UE.