Politici de protecția mediului înconjurător

Apărută pe agenda de lucru europeană la începutul anilor 1970, preocuparea pentru mediu

dobândeşte un caracter distinct odată cu semnalarea, de către Clubul de la Roma, a diminuării

resurselor naturale şi a deteriorării rapide a calităţii apei, aerului şi solului. Au trecut doi ani până

la crearea politicii comunitare de mediu, în 1972 şi de aici la dezvoltarea acesteia ca una dintre cele mai importante politici comunitare.

Prin adoptarea strategiei dezvoltării durabile ca element principal al câmpului său de acţiune – adică prin preocuparea pentru natură ca moştenire şi resursă a generaţiilor viitoare politica de mediu este permanent conectată la tendinţele globale de protecţie a mediului, aşa cum apar ele în urma evenimentelor internaţionale precum summit-urile de la Rio (1992) şi Johanesburg (2002), a protocolului de la Kyoto, etc. În plus, această conectare la şi implicare în progresele internaţionale de mediu transformă Uniunea Europeană în promotor global al dezvoltării durabile.

Dezvoltarea durabilă reprezintă nevoia de responsabilizare şi educaţie pentru protecţia mediului, iar acest aspect este reflectat de evoluţia politicii comunitare în ultimii ani, politică marcată de trecerea de la o abordare bazată pe constrângere şi sancţiune, la una mai flexibilă, bazată pe stimulente. Astfel, se acţionează în direcţia unei abordări voluntare, în scopul de a promova această responsabilizare faţă de mediu şi a de a încuraja utilizarea sistemelor de management al mediului.

Politica de mediu în UE

Politica de mediu a Uniunii Europene a apărut ca domeniu separat al preocupării comunitare în anul 1972, impulsionată de o conferinţă a Organizaţiei Naţiunilor Unite asupra mediului înconjurător, care a avut loc la Stockholm, în acelaşi an.

În 1973 a fost elaborat primul “Program de Acţiune pentru Mediu” – PAM (1973-1977), sub forma unei combinaţii de programe pe termen mediu şi de gândire strategică, care accentua nevoia de protecţie a apei şi a aerului şi care conţinea o abordare sectorială a combaterii poluării.

În 1987 a fost adoptat al doilea” Program de Acţiune pentru Mediu” - PAM 2 (1978-1982), structurat pe aceleaşi priorităţi ca şi PAM 1 şi fiind, de fapt, o reînnoire a acestuia.

Anul 1981 a marcat crearea, în cadrul Comisiei Europene, a “Direcţiei Generale pentru

Politica de Mediu”, unitate responsabilă pentru pregătirea şi asigurarea implementării politicilor de mediu şi totodată iniţiatoarea actelor legislative din domeniu.

În 1982 a fost adoptat al treilea PAM (1982 -1986), care reflectă influenţa dezvoltării pieţei interne în echilibrarea obiectivelor sale cu cele ale pieţei. În plus, acest program de acţiune marchează trecerea de la o abordare calitativă a standardelor de mediu, la una axată pe emisiile poluante.

Anul 1986 se individualizează prin adoptarea “Actului Unic European” (ratificat în 1997),

document prin care protecţia mediului dobândeşte o bază legală în cadrul Tratatului Comunităţii Europene (Tratatul de la Roma, 1957). În 1987 a fost adoptat PAM 4 (1987- 1992), caracterizat prin aceeaşi tendinţă de coordonare cu evoluţia şi obiectivele pieţei unice ca şi programul precedent. Un element de noutate al PAM 4 îl constituie pregătirea terenului pentru strategia cadru de dezvoltare durabilă, adică promovarea conceptului de conservare a mediului şi a resurselor sale în vederea transmiterii aceleiaşi moşteniri naturale şi generaţiilor viitoare.

PAM 5 (1993 – 1999) a fost adoptat în 1992 şi face trecerea de la abordarea bazată pe

comandă şi control la introducerea instrumentelor economice şi fiscale şi la consultarea părţilor interesate în procesul de decizie. Tot în acest an a fost semnat şi Tratatul Uniunii Europene (Maastricht), ceea ce înseamnă, în termeni de mediu, extinderea rolului Parlamentului European în dezvoltarea politicii de mediu.

În 1997, politica de mediu devine politică orizontală a Uniunii Europene (prin Tratatul de la Amsterdam), ceea ce înseamnă că aspectele de mediu vor fi în mod necesar luate în considerare în cadrul politicilor sectoriale.

Anul 2000 reprezintă anul evaluării rezultatelor PAM 5 şi definirea priorităţilor pentru al 6-

lea program de acţiune – PAM 6 (2001-2010) - care susţine strategia dezvoltării durabile şi

accentuează responsabilitatea implicată în deciziile ce afectează mediul. PAM 6 identifică 4

arii prioritare ale politicii de mediu în următorii zece ani:schimbarea climatică şi încălzirea globală, protecţia naturii şi biodiversitatea, sănătatea în raport cu mediul şi conservarea resurselor naturale şi gestionarea deşeurilor.

Conferinţa de la Gothenburg, din anul 2001, a adus cu sine adoptarea dezvoltării durabile ca strategie comunitară pe termen lung, ce concentrează politicile de dezvoltare durabilă în domeniile: economic, social şi al protecţiei mediului.

Tot în domeniul strategiilor iese în evidenţă şi anul 2003, prin adoptarea “Strategiei europene de mediu şi sănătate” (SCALE), care are în vedere relaţia complexă şi direct cauzală existent între poluarea şi schimbarea caracteristicilor mediului şi sănătatea umană. Elementul de noutate al acestei strategii este centrarea, pentru prima dată în politicile de mediu, pe sănătatea copiilor - cel mai vulnerabil grup social şi cel mai afectat de efectele poluării mediului.

Obiectivele UE

Obiectivele care stau la baza politicii de mediu a Uniunii Europene sunt clar stipulate de

articolul 174 al Tratatului CE şi sunt reprezentate de:

- conservarea, protecţia şi îmbunătăţirea calităţii mediului;

- protecţia sănătăţii umane;

- utilizarea prudentă şi raţională a resurselor naturale;

- promovarea de măsuri la nivel internaţional în vederea tratării problemelor regionale de mediu şi nu numai.

Recentele evoluţii la nivel internaţional şi la nivelul Uniunii Europene au promovat abordarea integrată, solicitând fundamentarea politicii industriale pe următoarele principii majore de dezvoltare durabilă:

- Echitatea între generaţii.

- Echitatea în cadrul aceleiaşi generaţii.

- Capacitatea suport.

- Precauţia.

- Poluatorul plăteşte.

- Integrarea.

Principiul echităţii între generaţii. Necesităţile generaţiilor viitoare sunt protejatede generaţia prezentă, prin măsurile luate în activitatea pe care o desfăşoară, pentrua nu aduce pagube sau a irosi mediul, într-un mod care ar putea compromitecapacitatea populaţiei viitoare de a-şi realiza cerinţele. Aceasta reprezintă operspectivă pe termen lung, care ia în calcul activităţi cum sunt contaminarea

terenurilor sau utlilizarea execesivă a resurselor neregenerabile.

Principiul echităţii în cadrul aceleiaşi generaţii abordează problema existenţei, în prezent, a unor inegalităţilor extreme. Multe din aceste preocupări sunt axate pe relaţiile dintre ţările în curs de dezvoltare şi ţările dezvoltate dar şi pe inechităţile care se manifestă în cadrul unei societăţi. Activităţi precum cele care poluează mediul nu trebuie să dezavantajeze în mod semnificativ anumite segmente ale populaţiei.

Principiul capacităţii suport s-a conturat în cadrul dezbaterilor privind dezvoltarea durabilă, pentru a stabili câtă activitate poate suporta mediul (populaţie, utilizare de resurse) fără a se produce pagube pe termen lung. Activităţilefundamentate pe capacitatea suport sunt definite ca fiind “durabile”. Principiul a devenit o importantă forţă motrice în întocmirea recentelor reglementări din sectorul

industriei.

Principiul precauţiei abordează problema măsurilor care trebuie luate în cazul în care consecinţele anumitor activităţi nu se cunosc cu certitudine. Principiul precauţiei este extrem de controversat, cel puţin în ceea ce priveşte interpretarea sa practică,dar a început să fie utilizat la elaborarea reglementărilor din domeniul industriei.