Poluarea Apei

Apa are o importanţă covârşitoare pentru existenţa vieţii. Putem afirma că pe pământ nu există organism care poate să supravieţuiască fără apă.

În aceeaşi măsură, apa intră în constituirea atmosferei, precum şi în alcătuirea majorităţii mineralelor şi rocilor.

Poluarea apei reprezintă contaminarea izvoarelor, lacurilor, apelor subterane, a marilor şi oceanelor cu substanţe dăunătoare mediului înconjurător.

Apa este elementul care întreţine viaţa pe Pământ. Toate organismele o conţin; unele trăiesc în ea, altele o consumă. Plantele şi animalele au nevoie de apă pură, şi nu pot supravieţui dacă apa este infectată cu chimicale toxice care dăunează microorganismelor. Dacă este extrem de gravă, poluarea apei poate ucide un număr mare de peşti, păsări şi alte animale, iar în unele cazuri poate ucide toţi membrii speciei din zona afectată. Poluarea face ca pârâurile, lacurile şi toate acumulările de apă să aibă un aspect şi un miros neplăcut. Nu este recomandat să se consume peştele şi crustaceele care trăiesc în apa infestată. Oamenii care beau apă poluată se pot îmbolnăvi grav, iar expunerea îndelungată poate produce cancer.

Principalii poluanţi şi acţiunea acestora

Poluarea apelor receptoare poate fi naturală şi artificială.

Poluarea naturală se datorează surselor de poluare naturală, de exemplu trecerea apei prin roci solubile, apa se încarcă cu diferite săruri.

Poluarea artificială se datorează surselor de ape uzate, apelor meteorice, nămolurilor, reziduurilor, navigaţiei etc.

Un poluant deosebit de periculos pentru receptor este materia organică. Atât organismele animale cât şi cele vegetale conţin substanţe organice care după moartea acestora încep să se descompună, devenind nocive. Materiile organice, în timpul descompunerii lor, consumă oxigenul din apă, provocând distrugerea fondului piscicol şi în general a tuturor organismelor acvatice. Cantitatea de oxigen, reprezentând una dintre condiţiile principale ale vieţii acvatice, este normată şi variază între 4 şi 6 mg/dmc. în funcţie de categoria de folosinţă. Pe de altă parte, oxigenul este necesar proceselor aerobe de epurare sau de auto-epurare, respective bacteriile aerobe, care oxidează materiile organice şi care în final conduc la auto-epurarea receptorului. Lipsa oxigenului, ca urmare a folosirii acestuia de materiile organice, are ca efect oprirea oxidării acestora.

Materiile anorganice din apele uzate sunt: metalele grele, clorurile, sulfatul de magneziu, etc. Acestea sunt mai frecvente în apele industriale. Sărurile anorganice conduc la mărirea salinităţii apei emisorului iar unele dintre ele pot provoca creşterea durităţii.

Apele cu duritate mare produc depuneri pe conducte, interferează cu vopselele din industria textilă, înrăutăţesc calitatea produselor în fabricile de zahăr, bere, etc.

Clorurile peste anumite limite fac improprie apa pentru consumul populaţiei şi industrial.

Metalele grele au o acţiune toxică asupra organismelor acvatice, inhibând în acelaşi timp şi procesele de auto-epurare.

Sărurile de azot şi fosfor produc dezvoltarea rapidă a algelor la suprafaţa apei.

Culoarea plăcută şi frăgezimea pâinii şi a altor produse de patiserie depind de existenţa în apă a sărurilor anorganice.

Materiile în suspensie

Aceste materii, organice sau anorganice, se depun pe patul emisarului, formând bancuri, care pot împiedica navigaţia, consumă oxigenul din apă-dacă materiile depuse sunt de natură organică, dau loc la formarea de gaze rău mirositoare, etc.

Materiile în suspensie plutitoare, ca de exemplu, ţiţeiul, uleiuri, spumă, datorită de cele mai multe ori detergenţilor, produc prejudicii receptorului. Astfel, ele dau apei un gust şi miros neplăcut, împiedică absorbţia oxigenului pe la suprafaţa apei şi deci auto-epurarea, se depun pe diferite instalaţii, colmatează filtrele, sunt toxice pentru flora şi fauna acvatică.

Materii toxice

În afara metalelor grele, substanţele fitofarmaceutice ca nitroclorbenzenul, mono, di, trinitroderivaţii aromatici, etc. manifestă un efect foarte toxic atât florei şi faunei receptorului cât şi omului deoarece acestea nu pot fi, în totalitate, reţinute în staţiile de tratare.

Mercurul a produs şi produce mari neplăceri. Efluentul cu mercur rezultă la fabricarea produselor electrolitice, farmaceutice, a pesticidelor, a pigmenţilor, maselor plastice, etc. Efectul toxic se agravează prin concentrare, asemănător ca la substanţele radioactive, în lanţurile metabolice ale faunei şi florei acvatice, ajungând în final la om.