Poluarea Atmosferică

Învelişul gazos al Pământului reprezentat de atmosfera terestră constituie unul dintre factorii esenţiali existenţei vieţii pe planeta noastră. Dintre componenţii aerului, cel mai im¬portant este oxigenul (O2). Acesta este indispensabil respiraţiei vegetale şi animale, oxidarea reprezentând principalul proces din care rezultă energie în procesele vitale. Dioxidul de car¬bon din aer (CO2) intervine în asimilarea „hranei” la plante, iar azotul (N) atmosferic repre¬zintă una din verigile circuitului azotului în natură. Compoziţia chimică normală a aerului (în volum procente atmosferă uscată): azot 78,09%, oxigen 20,95%, argon 0,92%, bioxid de carbon 0,03%. Aceste gaze reprezintă în to¬tal 99,99% din compoziţia aerului. Restul de 0,01% este alcătuit din alte gaze, cum ar fi: neon, heliu, metan, kripton, xenon, ozon, hidrogen, radon. La toate acestea se adaugă proporţii vari¬abile de vapor de apă (0,2 – 3%).

Pentru a defini poluarea putem spune că acest fenomen se realizează prin prezenţa în atmosferă a unor substanţe străine de com¬ponenţa normală a aerului, care în funcţie de concentraţie şi/sau timpul de acţiune provoacă tulburări ale sănătăţii omului, creează disconfort populaţiei dintr-un teritoriu, afectează flora şi fauna sau alterează mediul de viaţă al omului. O altă definiţie este cea dată de Organizaţia Mondială a Sănătăţii (O.M.S.) unde se vorbeşte despre poluare atmosferică atunci când una sau mai multe substanţe sau amestecuri de substanţe sunt prezente în atmosferă în cantităţi sau pe o perioadă care pot fi periculoase pentru oameni, animale, sau plante şi contribuie la punerea în pericol sau vătăma¬rea activităţii sau bunăstării persoanelor.

Poluarea atmosferică sau poluarea aerului este identificată ca fiind cea mai importantă categorie din cadrul celor şapte probleme de mediu şi anume :

• poluarea aerului;

• poluarea apei;

• contaminarea solurilor;

• poluarea fonică;

• vibraţii;

• denivelarea solurilor;

• mirosuri neplăcute.

Prima Conferinţă general europeană pentru protecţia mediului înconjurător a elaborat printre altele Convenţia şi Rezoluţia privind poluarea atmosferică transfrontarieră la mari distanţe, convenţie care defineşte poluarea atmosferică ca fiind „introducerea în atmosferă de către om, direct sau indirect, de substanţe sau energie, care au o acţiune nocivă de natură să pună în pericol sănătatea omului, să dăuneze resurselor biologice şi ecosistemelor, să deterioreze bunurile materiale, să aducă atingere sau să păgubească valorile de agrement şi alte utilizări legitime a mediului înconjurător” .

Poluarea trebuie privită din punct de vedere al domeniului de folosire, al utilităţii acestui factor de mediu de către om. Privit în calitatea sa de cadrul natural al vieţii, aerul devine poluant în momentul în care concentraţia subtanţelor străine introduse în atmosferă, în mod artificial sau natural, sistematic sau numai accidental, se situează la un nivel care poate dăuna sănătăţii vieţii animale sau vegetale . Aerul serveşte însă pentru anumite industrii drept materie primă, caz în care poluarea are în vedere prezenţa în compunerea lui a unor substanţe care intervine asupra procesului de producţie, corodează instalaţiile, alterează calităţile produselor, etc .

Poluanţii din atmosferă se împart în două mari categorii:

• poluanţi primari eliminaţi direct de surse identificate sau identificabile;

• poluanţi secundari care sunt produşi în aer prin interacţiunea a doi sau mai mulţi poluanţi sau prin reacţia a unor constituenţi ai aerului.