Poluarea Solului

Cap.1 Poluarea solului

1.1 Generalităţi privind solul

Prin poziţia ,natura şi rolul său, solul este un component al biosferei şi produs al interacţiunii dintre mediul biotic şi abiotic reprezentând o zonă specifică de concentrare a organisemelor vii, a energiei acestora, produse ale metabolismului si descompunerilor.Solul şi vegetaţia acoperă scoarţa terestră,formează o unitate inseparabilă ale sistemului pedoecologic mondial, sistem în care planta şi solul activează împreună.

Conform Consiliului Europei,1990: “Solul reprezintă o parte integrantă a ecosistemelor planetei şi este situat la interfaţa dintre suprafaţa pământului şi structura de roca.Este subdivizat în straturi orinzontale succesive, cu caracteristici fizice, chimice şi biologice specifice şi are funcţii diferite.”

Din punct de vedere al istoriei utilizării solului şi din punct de vedere ecologic conceptul de sol cuprinde, de asemenea, roci sedimentare poroase şi alte materiale permeabile împreună cu apa pe care o conţin şi rezervele de apă subterane.

Solul constitue o sursă vitală pentru omenire şi trebuie neapărat conservat.Orice modificare a parametrilor săi, cum ar fi creşterea acidităţii lui se repercutează asupra tuturor funcţiilor sale, creând aşa zisul multi-impact, care conduce implicit la necesitatea unor sisteme de protecţie primară şi secundară (Agenţia Europeană a Mediului 1999).

Având în vedere importanţa acordată problemelor legate de substanţele periculoase dispersate sau localizate, eroziune, compactare şi alte probleme asociate producţiei agricole, este esenţial să se stabilească cu claritate concepte definite şi o terminologie comună de descriere a solurilor.

Comportamentul chimic al solului este definit de totalitatea reacţiilor fizico-chimice care au loc între constituenţii chimici şi fizici ai solului, fie că aceştia sunt de origine minerală sau agenti poluanţi.

Solul are diferite funcţii:

-funcţii ecologice (controlul ciclurilor de elemente şi de energie, în calitatea sa de compartiment al ecosistemelor; suport pentru plante, animale şi oameni; producţia agricolă retenţia apei freatice şi sedimentelor, constituirea unui rezervor genetic).

-funţii socio-economice: bază pentru construcţii, imobile şi infrastructură, reciclarea şi eliminarea deşeurilor, conservarea unei arhive a istoriei naturale, protecţia unei arhive arheologice şi paleoecologice.

În plus, solurile sunt folosite pentru stocarea de materiale rezultate din activitaţi umane şi pentru acumularea poluanţilor de origine atmosferică sau provenţi din apă.

În practică concentraţia unei substanţe în sol poate fi evaluată astfel:

a) la nivelul său de fond;

b) peste nivelul său de fond datorită influenţelor antropice.

Pe măsura creşterii concentraţiei, se atinge o anumită concentraţie ce poate produce un efect negativ asupra funcţiilor specifice ale solului, în final solul poate fi considerat ca un sol degradat.

Concentraţiile ridicate ale unei substanţe pot să apară şi într-un mod natural şi acestea pot să aibă efecte negative asupra funcţiilor solului.În cele ce urmează, vom prezenta indicatorii cu relevanţă pentru proprietăţile solului şi a substanţelor existente în acesta.

Raportul dintre concentraţiile unei substanţe în două compartimente de mediu reprezintă coeficientul de repartiţie.

Raportul dintre concentraţiile unei substanţe în faza solidă şi în faza lichidă a solului reprezintă coeficientul de repartiţie sol-apă.

Raportul dintre concentraţia unei substanţe conţinute în materia organică a solului şi cea din faza apoasă a solului reprezintă coeficientul de repartiţie materie organică-apă din sol.

Raportul dintre concentraţia unei substanţe dintr-un organism şi cea din sol reprezintă factorul de bioconcentrare.

Raportul dintre concentraţia unei substanţe în sol şi cea din plantă reprezintă coeficientul de transfer sol-plantă.

Capacitatea unui sol de a reţine sau lega substanţe solide, dizolvate sau gazoase reprezintă caracteristicile de reţinere.

Legarea reversibilă a unei substanţe de constituenţi ai solului (include, de exemplu, schimbul ionic, adsorbţia de suprafată, descompunerea unor compuşi chimici de către materia organică a solului) reprezintă fenomenul de sorbţie.

Persistenţa unei substanţe la modificări chimice este legată întotdeauna de condiţiile de mediu.Astfel o substanţă poate fi persistentă într-un anumit tip de sol, dar nepersistentă în altul.De asemenea persistenţa poate fi exprimată ca timp de înjumătăţire a unei substanţe în condiţii de mediu foarte clar definite.

Desfacerea unor substanţe organice complexe în molecule mai simple sau în ioni prin procese fizice, chimice şi/sau biologice reprezintă descompunerea.

Descompunera prin procese chimice (fotoliza, hidroliza, oxidarea şi reducerea) reprezintă descompunerea abiotică (degradarea abiotică).

Descompunera materiei organice sau a substanţelor organice în bioxid de carbon, apă şi hidruri, oxizi sau alte săruri minerale reprezintă mineralizarea.

Descompunerea organismelor sau a unor parţi de organisme urmată de sinteza substanţelor humice reprezintă humificarea.

Degradarea sau alterarea structurii moleculare a unei substanţe până la un stadiu suficient de avansat pentru a elimina o proprietate caracteristică reprezintă degradarea primară.

Biodegradarea care conduce la o mineralizare completă reprezintă biodegradare totală.

Condiţiile de sol care pot prejudicia imobilele şi materialele de construcţii reprezintă condiţiile agresive de sol.

O parte a calităţii solului depinde în mare masură şi de procesele pedologice care sunt definite prin următorii termeni:

-factorii limitativi - orice condiţie care limitează funcţiile şi/sau folosirea unui sol;

-mobilizarea - trecerea (conversia) substanţelor sau a particulelor de sol sub formă mobilă;

-imobilizarea - trecerea (conversia) substanţelor sau a particulelor de sol spre o formă (temporar) imobilă (comparată cu acumularea);