Protecția mediului - ecosfera

Evoluţia geologicã a Pãmântului s-a declanşat în urmã cu cca. 4,6 miliarde de ani. Rãcirea scoarţei pãmântului şi scãderea temperaturii sub 100 oC au permis condensarea vaporilor de apã din atmosferã şi formarea oceanului planetar. Volumul apelor oceanice era considerabil redus, iar compoziţia predominant acidã.

Lipsa atmosferei protectoare împotriva radiaţiilor U.V., cu efect letal, a fãcut ca primele vieţuitoare sã aparã în mediul acvatic şi nu pe uscat. Datoritã integrãrii uscatului în circuitul hidrologic planetar s-a modificat compoziţia apelor oceanice şi a crescut volumul lor. Absenţa învelişului vegetal a fãcut ca procesul de scurgere a apei sã fie superior celui de evaporare (apa nefiind reţinutã pe uscat). Apa oceanicã şi-a îmbogãţit compoziţia chimicã.

Locurile energetice la suprafaţa apei (descãrcãri electrice, U.V.) au dus la apariţia primelor forme de viaţã acum cca. 3,5 miliarde de ani. Metabolismul acestora se baza nu pe ardere (lipsa O2), ci pe fermentaţie, cu producere de CO2. Erau organisme heterotrofe. Acum 3,35 miliarde ani au apãrut primele autotrofe, care consumau deşeurile celor heterotrofe (CO2), producând O2. Consumarea CO2-ului din apã, în fotosintezã, a modificat aciditatea apei, bicarbonaţii au trecut în carbonaţi greu solubili (de Ca, Mg). Creşterea treptatã a biomasei a modificat condiţiile de mediu, în sensul menţinerii şi extinderii vieţii. Au apãrut sisteme dotate cu autoreglare, comandã şi control.

Ecologia, ca ştiinţã, are ca obiect de studiu ecosfera, adicã sistemul global ce include viaţa şi mediul ambiant (Barry Commoner). Bogdan Stugren spunea în Bazele ecologiei generale: "Ecologia este ştiinta relaţiilor reciproce, a interactiunilor vieţii şi mediului pe niveluri supraorganismice". Biologul Ludwig von Bertalanffy (1969), în Teoria generalã a sistemelor, concepea universul ca pe o totalitate de sisteme, fiecare sistem fiind mai mult decât suma factorilor care îl alcãtuiesc sau a proprietãţilor acestora.

Ecosfera este rezultatul unei evoluţii îndelungate în timp, un sistem atotcuprinzãtor, alcãtuit din sisteme subordonate (atmosfera, hidrosfera, litosfera, biosfera), cu structuri specifice şi funcţii bine determinate, în cadrul echilibrului global. Existã o reţea complexã de relaţii ce funcţioneazã pe verticalã şi orizontalã, conservarea ecosferei fiind posibilã numai cu condiţia conservãrii fiecãreia din componentele sale, dupã cum şi reciproca este valabilã.

În 1875, geologul Suess distingea în cadrul teoriei sale referitoare la geosferele concentrice, patru învelişuri ale pãmântului: litosfera, hidrosfera, atmosfera şi biosfera. Biosfera era învelişul cel mai complex, în multiple relaţii de interdependenţã cu celelalte învelişuri (ajunge pânã la: 7000 m în grosimea litosferei, în pungile petroliere, 25 km în atmosferã, 11000 m adâncime în ocean).

Biologul Vernadski va extinde conţinutul biosferei la "domeniul de existenţã al substanţelor vii", deci factorii biotici şi cei abiotici, aflaţi în corelaţii funcţionale. În ce priveşte organismele, “fiecare specie este adaptatã propriei sale nişe de mediu şi fiecare specie, prin procesele sale de viaţã, afecteazã proprietãţile fizice şi chimice ale ambianţei immediate” (Barry Commoner - Cercul care se închide).

Prin biotop se înţelegea totalitatea factorilor abiotici, în dinamica lor: factori geografici, mecanici, fizici şi chimici. Möbius (1877) desemna prin biocenozã, comunitãţile de organisme ce ocupã un anumit teritoriu şi care sunt adaptate la condiţiile mediului respectiv. Toate comunitãţile de acelaşi tip, a cãror existenţã este condiţionatã de anumiţi factori de mediu, constituie un biom (marin, pãdure ecuatorialã, câmpii, pãduri, deşert). Ecosfera este constituitã din totalitatea ecosistemelor (secţiuni spaţio-temporale ale ecosferei, ce conţin biotopul şi biocenoza asociatã acestuia) şi a interacţiunilor structurale şi funcţionale existente între biosferã, litosferã, hidrosferã şi atmosferã. Menţinerea şi funcţionalitatea ecosferei sunt asigurate de circuitul permanent al substanţei şi energiei între diferitele sale paliere.

Impactul proceselor tehnologice asupra mediului

Termenul ştiinţific "poluare" vine din francezul "polluer". Poluarea este un complex de fenomene care au schimbat sau tind să schimbe mediul ambiant in detrimentul echilibrului ecologic natural; acestea afectează atmosfera (cu particule, gaze, etc.), apele de suprafaţă ori subterane, mările şi oceanele, solul, vegetaţia, lumea animală şi colectivităţile umane. Se disting:

-poluarea fizică ce cuprinde:

-poluarea radioactivă;

-poluarea chimică (produsă de diverse substanţe eliberate în mediu sub formă gazoasă, lichidă sau de particule solide);

-poluarea biologică (cu germeni patogeni, substanţe organice putrescibile, etc);

-poluarea termică: creşterea peste normal a temperaturii apelor, îndeosebi datorită evacuarii în reţeaua hidrografică a apelor de răcire de la centralele termoelectrice şi atomoelectrice sau a apelor folosite în procesul tehnologic în diverse ramuri industriale;

-poluarea sonoră (fonică): creşterea intensităţii şi cantităţii de vibraţii sonore din mediul ambiant (activităţi industriale, de transport, lucrări pe diverse şantiere) care creează discomfort şi poate avea chiar efecte negative asupra sănătăţii oamenilor.

Principalele surse de emisie a poluanţilor sunt industria extractivă, energetică, prelucrătoare (îndeosebi metalurgia, industria chimică, unele ramuri ale industriei alimentare, a celulozei şi hârtiei, de pielărie), transporturile, agricultura modernă puternic chimizată, marile complexe zootehnice, aglomerări urbane (ape uzate, reziduuri menajere, germeni patogeni, etc.), experimentele nucleare, accidentele ecologice.