Protecția mediului Republicii Moldova

1. Întroducere

Realitătile zilelor noastre arată că secolul XX este perioada celor mai mari descoperiri si transformări ale civilizatiei omenesti, dar si cele mai complexe si uneori nebănuite efecte asupra vietii.

Pînă nu demult resursele naturale regenerabile ale Terrei erau suficiente pentru nevoile omenirii. În prezent, ca urmare a exploziei demografice si a dezvoltării fără precedent a tuturor ramurilor de activitate, necesarul de materie primă si energie pentru productia de bunuri a crescut mult, iar exploatarea intensă a resurselor pamîntului relevă, tot mai evident, un dezechilibru ecologic.

Perfectionarea si modernizarea proceselor tehnologice, utilizînd cele mai noi cuceriri stiintifice, au redus mult consumurile specifice de materii prime, dar nu si pe cele energetice. Ca urmare a industrializării si cresterii productiei de bunuri au sporit mult materialele ce afectează mediul ambiant.

Tot mai des, o parte din materiile prime intermediare sau finale, produse deosebit de complexe, se regăsesc în aer, apă si în sol. Ploile acide sunt tot mai dese, ca urmare a prezentei dioxidului de sulf din aer, datorită dezvoltării proceselor termice si a utilizării unor combustibili inferiori; sunt evacuate în atmosferă importante cantitati de oxizi de azot, de carbon, negru de fum, săruri si oxizi ai metalelor, antrenate de gazele de ardere, produse cu efecte daunătoare asupra vegetatiei, în general, si direct sau indirect asupra omului.

"Mediul natural", adică aerul, oceanele, mările, lacurile, apele curgătoare, solul si subsolul si formele de viată pe care aceste ecosisteme le creează si le sustin este imaginea cea mai comună pe care omul obisnuit si-o face atunci cînd vorbeste despre mediul înconjurător.

O pădure, o baltă sau un lac, de exemplu, formează fiecare în parte un "ecosistem" care se interconditionează reciproc si se readaptează continuu în căutarea unui anumit echilibru. Totalitatea factorilor naturali, determina conditiile de viată pentru regnurile vegetale, animale si pentru exponentul său rational - omul, reprezentînd mediul natural. În mediul natural distingem componente fizice naturale - elemente abiotice: aer, apă, substrat geologic, relief, sol.

Componentele biotice reprezintă viata, organismele ce le dezvoltă pe fundalul suportului ecologic. Ele apar sub forma vegetatiei si animalelor depinzînd atît de factori terestri, cît si cosmici (radiatia solară de exemplu) ceea ce ne ajută să întelegem implicatiile care pot urma unor modificări fie terestre, fie cosmice, sau ambele în acelas timp.

Mediul înconjurător apare ca o realitate pluridimensională care include nu numai mediul natural, dar si activitatea si creatiile omului, acesta ocupînd o dublă pozitie: de "component" al mediului si de "consumator", de beneficiar al mediului.

Prin "resurse naturale" se întelege: totalitatea elementelor naturale ale mediului înconjurător ce pot fi folosite în activitatea umană:

- resurse neregenerabile - minerale si combustibili fosili;

- resurse regenerabile - apă, aer, sol, floră, fauna salbatică;

- resurse permanente - energie solară, eoliană, geotermală si a valurilor.

Mediul înconjurator reprezinta un element esential al existentei umane si reprezinta rezultatul interferentelor unor elemente naturale - sol, aer, apa, clima, biosfera - cu elemente create prin activitatea umana. Toate acestea interactioneaza si influenteaza conditiile existentiale si posibilitatile de dezvoltare viitoare a societatii.

Conform academicianului Teodor N. Ţîrdea (2002), în literatura ştiinţifică contemporană, mai ales după Summitul de la Rio de Janeiro (1992), depistăm tot mai frecvent o noţiune, extreme de importantă pentru asigurarea existenţei umane – noţiunea de dezvoltare durabilă, căreia i se oferă o multitudine de definiţii. Pornind de la aceste considerente, autorul defineşte dezvoltarea durabilă ca o astfel de formă de interacţiune (de coevoluţie) a naturii şi societăţii, în cadrul căreia se protejează biosfera, se asigură supravieţuirea omenirii şi evoluţia de lungă durată a acesteia (omenirii).

2. Istoria strategiilor pentru protectia mediului

Conceptul de dezvoltare durabilă (sustenabilă) s-a cristalizat în timp, pe parcursul mai multor decenii, în cadrul unor dezbateri ştiinţifice aprofundate pe plan internaţional şi a căpătat valenţe politice precise în contextul globalizării.

În istoria recentă, prima semnalare a faptului că evoluţiile economice şi sociale ale statelor lumii şi ale omenirii în ansamblu nu mai pot fi separate de consecinţele activităţii umane asupra cadrului natural s-a făcut în raportul din 1972 al Clubului de la Roma intitulat Limitele creşterii (Raportul Meadows). Documentul sintetiza datele privind evoluţia a cinci parametri (creşterea populaţiei, impactul industrializării, efectele poluării, producţia de alimente şi tendinţele de epuizare a resurselor naturale), sugerând concluzia că modelul de dezvoltare practicat în acea perioadă nu poate fi susţinut pe termen lung.