Reglementări Naționale privind Protecția și Conservarea Faunei Sălbatice și Eficiența Lor

Introducere

Din cele mai vechi timpuri, omul a folosit resursele naturale ale faunei terestre şi acvatice. Vânatoarea şi pescuitul au constituit de milenii mijloacele de existenţă a speciei umane.

Treptat însă, rolul social şi regimul juridic al acestor activităţi s-au modificat şi diversificat. Dispariţia prădătorilor naturali, recunoaşterea tot mai largă a dreptului la vânătoare şi pescuit, transformarea vânătorilor şi pescuitului într-un grup social influent şi reprezentativ al societăţii de consum, rolul social de recreere al acestor activităţi devenite sport, toate au început să pună în pericol fondul cinegetic şi piscicol mondial, ridicând mari dificultăţi protecţiei şi conservării resurselor naturale respective.

Prin faună se înţelege totalitatea aninalelor de pe tot Globul, dintr-o anumită regiune, de pe un teritoriu dat sau dintr-o anumită epocă geologică, constituită în urma unui proces istoric de evoluţie.

În legislaţia noastră întâlnim reguli referitoare atât la fauna terestră, cât şi la cea acvatică, ca faună autohtonă, adică animale care s-au format pe acest teritoriu şi animale imigrate, venite din alte părţi. Termenul faună denumeşte şi diferite grupe de animale- mamiferele, păsările domestice şi sălbatice, albinele, peştii, viermii de mătase, etc.

Protecţia animalelor sălbatice şi a celor domestice urmăresc finalităţi diferite: în primul rând ocrotirea acestora de acte de cruzime, rele tratamente şi abandon, iar în al doilea rând, protejarea lor faţă de captură, distrugere şi comercializare, ca acte care pot duce la dispariţia speciilor. Mijloacele şi formele juridice diferă şi ele, în această privinţă fiind mult mai perfecţionate cele referitoare la protecţia animalelor sălbatice.

Când ne referim la un animal, înţelegem un organism care reprezintă una din formele de viaţă de pe Pământ, din diviziunile principale ale lumii organice (cealaltă parte constituind-o plantele). De la apariţia primelor vieţuitoare pe pământ, de-a lungul timpurilor în cursul evoluţiei lumii organice, diferitele specii de animale au suferit un continuu proces de transformare şi adaptare sub influenţa condiţiilor de mediu.

Animalele sălbatice sunt acelea care nu au fost domesticite sau îmblânzite; acestea există şi trăiesc fără intervenţia omului. În stare de sălbăticie trăiesc din ce în ce mai puţine animale, mai ales în unele zone ale Globului unde se dezvoltă urbanismul, pătrunde „civilizaţia“ etc. Animalele sălbatice se pot afla în stare de libertate, în rezervaţii naturale, în crescătorii de vânat sau în complexe de vânătoare. Aceste animale, precum şi condiţiiile de mediu în care trăiesc şi se dezvoltă, constituie fondul cinegetic al unei ţări.

Fondul cinegetic este alcătuit din animale sălbatice de interes vânătoresc, precizate în lege şi denumite vânat. Fondul cinegetic este o resursă naturală de interes naţional şi internaţional, fiind administrat şi gestionat în scopul conservării biodiversităţii faunei sălbatice, menţinerii echilibrului ecologic, exercitării vânătorii şi satisfacerii altor cerinţe social-economice.

Acest fond se împarte, după criteriul teritorial, în fonduri de vânătoare, care se gospodăresc de unităţile stabilite de lege: de unităţi ale statului, de asociaţii neguvernamentale, de unităţi ştiinţifice sau didactice. Fondurile de vânătoare sunt unităţi de gosodărire cinegetică (care alcătuiesc fondul cinegetic), care se constituie pe toate categoriile de teren, indiferent de proprietar, şi astfel delimitate încât să asigure o cât mai mare stabilitate vânatului în cuprinsul acestora. Suprafaţa unui fond de vânătoare va fi de cel puţin 5000 ha la câmpie, 7000 ha la deal şi 10.000 la munte.

Potrivit art. 4 din legea nr.103/ 1996, gestionarea fondului de vânătoare se atribuie de către autoritatea publică centrală, care răspunde de silvicultură, organizaţiile vânătoreşti legal constituite din România afiliate la Asociaţia Generală a Vânătorilor şi Pescarilor Sportivi din România, Regiei Naţionale a Padurilor, unităţilor de cercetare ştiinţifică cu profil cinegetic din România, denumite, în sensul acestei legi, gestionari ai fondurilor de vânătoare. Gospodărirea vânatului trebuie să se realizeze prin metode care asigură menţinerea echilibrului ecologic.

Statutul juridic al faunei sălbatice

Animalele sălbatice au un regim propriu; vânatul este bun public de interes naţional.

Animalele sălbatice din crescătoriile organizate de stat sau de alte persoane ( producători agricoli), cu autorizarea dată de Ministerul Apelor, Pădurilor şi Protecţiei Mediului, precum şi cele din grădinile zoologice sau folosite în scopuri artistice nu sunt supuse economiei vânatului. Vânătoarea este permisă, în condiţiile legii, numai în privinţa animalelor sălbatice care se află în libertate.

Potrivit art. 473 C. civ., animalele sunt bunuri mobile prin natura lor. În general, bunurile mobile prin natura lor sunt considerate corpurile care se pot transporta de la un loc la altul, atât cele care se mişcă de la sine, precum sunt animalele, precum şi cele care nu se pot strămuta din loc decât prin putere străină, precum sunt lucrurile neînsufleţite.

Deci, animalele alături de lucrurile neînsufleţite intră în categoria mare de bunuri mobile, fără nici o precizare de esenţă. Specificarea că ele se mişcă de la sine nu poate fi de esenţa statutului legal al animalelor.