Resursele Forestiere Mondiale

Dintre toate formaţiile vegetale, pădurile au cea mai mare însemnătate, atât pentru rolul lor în biosfera, cât, mai ales, pentru produsul lor principal - lemnul. Ele contribuie de asemenea la reglementarea conţinutului de oxigen în atmosferă, fiind considerate ca un adevărat plămîn al Terrei.

Ca sursa de resurse naturale, pădurile reprezintă un important rezervor de materii prime, constând din material lemnos de diferite calităţi, diverse substanţe utilizate în industria farmaceutică, alimentară, pielăriei sau chimică.

După ultimele date comunicate de F.A.O. (Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Alimentaţie si Agricultura) pădurile ocupa 4285 milioane hectare, deci circa 1/3 din suprafaţa globului sau aproximativ 32 % din întinderea uscatului. Doar aproximativ 51% din aceasta suprafaţă este luată în exploatare, 49% reprezentînd încă zone virgine, cum ar fi imensele rezervoare de "aur verde" siberiene , braziliene si central-africane. Din totalul suprafeţei împădurite 3069 milioane hectare revin pădurilor de foioase, iar 1216 milioane hectare celor de conifere.

Plantaţiile din sud pot produce anual 10-20 de metri cubi de lemn pe hectar, considerabil mai mult decît plantaţiile din regiunile nordice temperate şi de 10-20 de ori mai mult decît productivitatea obişnuită a pădurilor la nivel mondial.

Cele mai împădurite 10 ţări, care deţin două treimi din totalul suprafeţei forestiere, sunt: Federaţia Rusă, Brazilia, Canada, SUA, China, Australia, RD Congo, Indonezia, Peru si India.

Şase milioane de hectare de păduri primare (păduri în care nu există indicii vizibile ale activităţii umane, în care procesele ecologice nu sunt semnificativ afectate), dispar în fiecare an în urma defrişărilor şi a altor intervenţii ale omului.

Doar 20% dintre pădurile globului se situează în zone intacte, de întindere mare. Acestea sunt pădurile tropicale, de mangrove, de coastă şi mlaştinile. Arborii ajută la conservarea solului şi a apei, previn deşertificarea, protejează zonele de coastă şi stabilizează dunele de nisip.

Fondul forestier mondial este repartizat inegal în spaţiul continentelor, zonelor geografice sau ţărilor, aceasta fiind determinat de condiţiile climatice, de treptele de relief şi de însuşirile solului. Pădurile sunt grupate teritorial în doua mari zone:

a) pădurile zonei temperate si zonei subpolare;

b) pădurile zonei tropical-umede (ecuatoriale);

Pădurile în Europa

În Europa suprafaţa vegetaţiei forestiere însumează 72 milioane de hectare, coeficientul de împădurire fiind de 31 %.

În cadrul Europei, pădurile acoperă suprafeţe foarte mari în nordul continentului, unde se întinde taigaua, care se dezvolta larg în Podişul Suediei, Podişul Karelo-Finic, Câmpia Mezen-Peciora, Colinele Nordice şi Munţii Ural.

A doua regiune forestiera a Europei este lunca, dar îngusta si se afla în lanţul muntos alpin: Pirinei, Alpi, Carpaţi, partea de est a Dinaricilor, Balcani, Pind, Sierra Nevada, Muntii Iberici, precum şi insular, în masivele hercinice ale Europei de Mijloc. Tot insular apar păduri si în Câmpia Rusa, în masivele deluroase sau în podişuri.

În zona de tundra a Europei se găsesc diferiţi arbuşti ca mesteacănul pitic, salcia pitică, ienupărul pitic, merişorul, azalea.

Zona pădurilor de conifere (zona de taiga) se întinde pe suprafeţe foarte mari, începând de la poalele Munţilor Scandinavici si pînă la Munţii Ural. Spre sud, taigaua ajunge mai la sud de Stokcholm si Sankt Petersburg, pînă la bazinul Kamei. În cuprinsul acestor păduri domina molidul, bradul, zada, mesteacănul.

Pădurile de conifere reprezintă cea mai masiva unitate forestiera a Europei şi una din cele mai importante resurse naturale.

Zona pădurilor de foioase apare în vestul şi centrul Europei, de unde pătrund destul de mult spre sud (în peninsulele: Iberica, Italica, Balcanica) şi, mai puţin spre est, unde apare sub forma unei fîşii înguste, la nord de Kiev si Kuibîşev; păduri de foioase se întâlnesc si în sudul Peninsulei Scandinavice. Speciile caracteristice pentru aceste păduri sunt: fagul (care este dominant în vestul Europei, deoarece nu suporta variaţii bruşte de temperatura şi are nevoie de o cantitate mai mare de umezeala) şi stejarul, element mai continental, care ajunge pînă la Munţii Ural.