România în contextul dezvoltării durabile rurale

Introducere

Conceptul de dezvoltare durabilă este relativ nou în literatura economicã modernă, el încercând sã traducă cât mai fidel termenul englez “sustainability”; se mai vehiculează uneori, mai rar, ce-i drept, expresia dezvoltare sustenabilã. Dincolo de terminologie se află însã ideea de “satisfacere a cerinţelor generaţiilor actuale fără a prejudicia interesele generaţiilor viitoare’’. Deşi ţara se confruntă cu numeroase probleme ce trebuiesc rezolvate imediat, majoritatea ţinând de sfera socio-economică, ar fi o greşealã fatală să ignorăm nevoile generaţiilor viitoare. În definitiv, temeliile viitorului se zidesc în prezent. Parafrazându-l pe Ştefan cel Mare am putea spune că aceste meleaguri, această ţară nu este a noastră, ci a urmaşilor, urmaşilor noştri. Într-un fel, noi am împrumutat pãmântul de la generaţiile viitoare şi deci nu putem trãi ziua de azi fãrã a ne gândi la ceea ce lãsãm în urma noastrã, fãrã a pune bazele activitãţii constructive a generaţiilor ce vor veni, fãrã a le asigura posibilitatea de a trãi decent pe pãmântul strãmoşesc. Nu putem exploata la nesfârşit resursele naturale, economice, umane, fãrã a le regenera, a le raţionaliza. În termeni mai simplişti, ar însemna sã tãiem pomul care aduce rod, sã scuipãm în fântâna din care bem apã. Lucrarea de faţã este o încercare de explicitare a acestui concept şi a stadiului pe care l-a atins aplicarea sa în România, cu referire îndeosebi la segmentul rural.

Obiectivul general al dezvoltãrii durabile este de a gãsi un echilibru al interacţiunii dintre patru sisteme: economic, uman, ambiental şi tehnologic, într-un proces funcţional dinamic şi flexibil. Nivelul optim corespunde acelei dezvoltãri de lungã duratã care poate fi susţinutã de cãtre cele patru sisteme. Pentru ca modelul sã fie operaţional, trebuie ca aceastã susţinere sau viabilitate sã fie aplicabilã la toate subsistemele ce se circumscriu celor patru dimensiuni ale dezvoltãrii durabile, adicã, plecând de la energie, transporturi, agricultura, industrie şi pânã la investiţii, aşezãri umane si conservarea biodiversitãţii. De peste 20 de ani, începând cu Conferinţa asupra Mediului, de la Stockholm din 1972, omenirea a început sã recunoascã faptul cã problemele mediului înconjurãtor sunt inseparabile de cele ale bunãstãrii şi de procesele economice, în general. In acest sens a fost stabilitã Comisia Mondialã asupra Mediului şi Dezvoltãrii de pe lângã ONU, care a finalizat studiile cu o serie de recomandãri. Pânã în anul 1987 au fost identificate 60 de definiţii ale conceptului ce trebuia sã redea conţinutul acelui proces de dezvoltare care sã nu stopeze creşterea economicã aşa cum se preconiza în primul raport al Clubului de la Roma şi nici sã absolutizeze rolul mediului precum o fac "verzii". In Raportul Bruntland, intitulat "Viitorul nostru comun", Comisia pleda pentru o reconciliere între economie şi mediul înconjurãtor "pe o nouã cale de dezvoltare care sã susţinã progresul uman nu numai în câteva locuri şi pentru câţiva ani, ci pentru întreaga planeta şi pentru un viitor îndelungat.”

Dezvoltarea durabila a fost conceptul novator de dezvoltare, urmând ca, de la planul general şi teoretic de dezvoltare, sã fie gãsite soluţiile de particularizare ale acestuia pe domenii de activitate, concomitent cu mãsurile potrivite de realizare practicã a principiilor conceptului. Dezvoltarea durabilã este necesitatea integrãrii obiectivelor economice cu cele ecologice şi de protecţie a mediului. O lungã perioadã de timp, pânã în urmã cu circa 20 de ani, se acorda prioritate creşterii economice, excluzând problemele de protecţie a mediului. Formele grave de manifestare a deteriorãrii componentelor mediului înconjurãtor au impus schimbarea acestei mentalitãţi. Desigur cã perspectiva creşterii economice înaintea protecţiei mediului este posibilã. Se poate susţine o astfel de strategie prin faptul cã o economie stabilã genereazã fonduri şi permite o intensã muncã socialã în domeniul protecţiei mediului. Aceasta se aplicã mai ales în cazul ţãrilor în curs de dezvoltare. Se favorizeazã pagubele ecologice şi consecinţele asupra sãnãtãţii generaţiilor prezente şi viitoare. De asemenea, nu este sesizatã problema necesitãţii participãrii tuturor ţãrilor la rezolvarea problemelor globale ale protecţiei mediului (schimbãri climatice, stratul de ozon, deşertificarea etc). Ţãrile, mai ales cele în curs de dezvoltare, sunt confruntate cu grave probleme de protecţia mediului pe plan local, nemaiavând disponibilitãţi, mai ales materiale, de a contribui la rezolvarea celor globale. Pe de alta parte, însuşi principiul de a aborda mai întâi paguba şi apoi remedierea este de pus în discuţie şi nu constituie singura abordare. Managementul ecologic, ca şi ţtiinþa medicalã, are un principiu confirmat. Prevenirea este întotdeauna mai bunã şi mai economicã decât tratarea. Iatã de ce este esenţial ca în aceastã etapã de dezvoltare a omenirii, în toate ţãrile, obiectivele economice şi cele ecologice, incluzând şi acţiunile de protecţia mediului sã fie integrate de la început în scopul de a minimaliza pagubele ecologico-economice. In ultimul timp, specialiştii, numeroşi politicieni şi factori de decizie au înţeles acuitatea acestei probleme, cãutând soluţii locale sau globale, economice, tehnice sau politice. Aceasta a condus la dezvoltarea ingineriei mediului. Nivelul optim corespunde acelei dezvoltãri de lungã duratã care poate fi redimensionarea creşterii economice, având în vedere o distribuţie mai echitabilã a resurselor şi accentuarea laturilor calitative ale soluţiei:

- eliminarea sãrãciei în condiţiile satisfacerii nevoilor esenţiale pentru un loc de muncã, hranã, energie, apã, locuinţã şi sãnãtate;

- asigurarea creşterii demografice a populaţiei la un nivel acceptabil (creştere demograficã controlatã);

- conservarea şi sporirea resurselor naturale, pãstrarea diversităţii ecosistemelor, supravegherea impactului activitãţilor economice asupra mediului;

- reorientarea tehnologiilor şi abordarea controlului riscurilor;

-descentralizarea formelor de guvernare, creşterea gradului de participare la luarea deciziilor privind mediul şi dezvoltarea pe plan naţional şi internaţional;

In ultimii ani conceptul de dezvoltare durabilã a devenit un obiectiv strategic pentru întreaga umanitate. Punerea lui în practicã trebuie însã realizatã în funcţie de specificul fiecãrei zone.

Dezvoltarea durabilã este o abordare care are ca scop echilibrarea problemelor sociale, economice şi impactul acþiunilor noastre asupra mediului înconjurãtor. Dezvoltarea durabilã impune revizuirea nevoilor prezente: securitate economicã, adãpost, mâncare, educaþie, spaţii libere, reprezentare politicã, contactul cu natura, fãrã a compromite posibilitãţile generaţiei viitoare. Reducând folosirea resurselor neregnerabile ca: petrolul, uleiul şi gazul, reducând deşeul şi poluarea, protejãm sistemele naturale. În ultimul timp opinia publicã şi-a exprimat tot mai acut nevoile economice şi sociale. Toatã lumea trebuie sã aibã acces la acele lucruri care îmbunãtãţesc calitatea vieţii precum securitatea economicã, adãpost, sãnãtate, educaţie, libertate şi reprezentare politicã. Toţi avem nevoi economice şi sociale. In ultimii 20 de ani a apãrut o altã sferã de interes: problemele mediului înconjurãtor. Eforturile de a îmbunãtãşi calitatea vieţii au avut ca rezultat deteriorarea mediului înconjurãtor. Pe mãsurã ce climatul se schimbã, pãdurile dispar, gradul de poluare creşte, este evident cã trebuie sã acordãm mai multã atenţie mediului, pentru a evita sã plãtim un preţ mare, de a trãi fãrã suportul mediului înconjurãtor.