Stiința, inovațiile și protecția mediului înconjurător

Introducere

Problema ceea ce constituie știința, ce o deosebește de alte sfere ale culturii contemporane, cum ar fi artă, care-i este structura și ce rol joacă în societate, ocupă un loc central în raționamentele filosofilor ai secolului XX. tocmai pentru că știința însăși, în acest secol a devenit o problemă critică în viața societății umane.

Gradul de dezvoltare într-o anumită țară astăzi, depinde în mare măsură de locația țării în civilizația mondială. Numărul de organizații științifice și oamenilor de știință care activează în ele, nivelurile de finanțare sunt acum nu doar o chestiune de nivel național a unei anumite țări, dar, de asemenea, o preocupare pentru întreaga comunitate mondială.

La dezvoltarea științei pot contribui atît oamenii de rînd, cît și guvernele în rezolvarea problemelor presante pentru umanitate, precum aprovizionarea cu energie, dezvoltarea de noi mijloace de transport și comunicații, tratarea bolilor până în prezent incurabile, etc. Problema a ceea ce constituie știința, devine subiect de studiu nu numai pentru filosofie, dar, de asemenea, pentru investigații științifice – știința despre știință, care a apărut în legătură cu necesitatea de a controla dezvoltarea științei în societatea modernă, planificarea și organizarea a activității științifice, întrepătrunderea științei și tehnologiei și chiar a producției. Anume aici a apărut ideea de știință ca un set de discipline distincte, la rândul lor, care au o structură complexă.

Tema dată este actuală deoarece este evident faptul că o țară nu poate să se dezvolte fără aportul științei și inovației. Comparativ cu secolele trecute viteza dezvoltării științei a scăzut considerabil însă încă multe probleme rămîn nerezolvate, precum problema poluării mediului înconjurător. Scopul nostru este de a contribui în orice măsură la dezvoltarea științei și la protectia mediului înconjurător.

Scopul acestei lucrări este de a încercare de a explica conceptul de “știință” și “inovare”, a determina trăsăturile caracteristice ale științei, metodele științifice și modalitățile de cercetare, precum și protecția mediului înconjurător folosind metodele științifice.  

Capitolul I. Știința

După dicționarul explicativ al limbii române știința este ansamblul sistematizat al cunoștiințelor raționale despre natură, societate și gîndire, pe care omenirea le-a acumulat în decursul timpului, cu scopul de a cunoaște legile generale ale naturii, ale existenței și dezvoltării societății.

Știința – un element-cheie al culturii spirituale, cea mai înaltă formă a cunoașterii umane, care se realizează prin metode adecvate de cunoaștere, exprimate în termeni preciși, veridicitatea căreia se dovedește și se verifică practic. Știința – un sistem de concepte ale legilor și fenomenele lumii externe sau activității spirituale ale oamenilor, ceea ce face posibil transformarea realității, care are ca conținut rezultatul faptelor colectate în mod deliberat, ipoteze și teorii care sunt baza legilor și metodelor de cercetare.[2]

Conceptul de știință este folosit cu referire atît la procesul de generare a cunoștințelor științifice cît și a întregului sistem de cunoștințe dovedite practic, care reprezintă adevărul obiectiv. Știința modernă – colecție vastă de domenii științifice individuale. Prin știință omenirea își exercită interacțiunea sa cu natura, dezvoltă producția materială, transformă relațiile sociale. Știința contribuie la dezvoltarea lumii, eliberează omul de superstiții și prejudecăți, extinde orizonturile lui, îmbunătățește facultățile sale mintale, formează convingerile morale.[2]

Cuvântul „știință” înseamnă, de fapt, „cunoaștere”, ce se referă la informații fiabile cu privire la lucruri materiale și cele spirituale, corecta reflectare a lor în conștiința umană. Mintea noastră trece de la ignoranță la cunoaștere, de la cunoașterea superficială la ceva mai profund și cuprinzător. Cunoștințe pot fi diferite: elementare, lumești, pre-științifice, științifice, empirice și teoretice.[2]

Cunoștințele de bază le este caracteristic animalelor, care posedă informații corecte despre unele proprietăți ale lucrurilor, ce sunt o condiție necesară pentru orientarea corectă a acestora în lume. Unele cunoștințe lumești au copii mici. Fiecare persoană în cursul vieții sale capătă o mulțime de informații empirice despre lumea exterioară și despre el însuși. Deja oamenii primitivi aveau cunoștințe considerabile, informații utile, experiențe empirice, pe care le transmiteau din generație în generație. Abilitățile lor se bazau pe cunoștințelor lor. Atît cunoștințele lumești, cît și cunoștințele pre-științifice și științifice sunt bazate pe practică. Toate tipurile de cunoștințe este o reflectare veridică a lucrurilor. Dar, cu toate acestea, cunoașterea științifică în mod semnificativ diferă de cunoștințele pre- științifice și cele lumești. Cunoaștere empirică lumească, de regulă, se reduce la constatarea faptelor și descrierea lor. De exemplu, marinari știau excelent cum să folosească pârghiile, și negustorii – greutățile.[2]