Vântul ca Factor Limitativ Pentru Supraviețuire

Vântul este un fenomen fizic ce se manifestă ca o circulaţie dirijată de aer în atmosfera terestră, pe scurt este doar aer care se mută dintr-o parte în alta, iar sursa lui este Soarele.

Pe măsură ce Soarele încălzeşte zilnic Pământul, razele sale nu distribuie căldura în mod egal deoarece unele locuri atrag lumina soarelui mai bine decât altele. Locul care primeşte cea mai multă căldură, este „talia” Pământului, ecuatorul, ceea ce explică de ce teritoriile din apropierea ecuatorului (junglele, deşerturile şi insulele tropicale) sunt cele mai fierbinţi. Aşa cum era de aşteptat, teritoriile cel mai puţin atinse de căldura Soarelui sunt polii. Acesta este motivul pentru care aici găsim mereu zăpadă şi gheaţă.

Când aerul se încălzeşte, se ridică. Pe măsură ce acest aer cald se ridică, ceva trebuie să îl înlocuiască şi anume alt aer care nu este la fel de cald. Această mişcare prin care aerul rece îi ia locul celui cald nu este altceva decât vânt.

Uraganele şi vânturile puternice apar atunci când aerul se deplasează rapid (cu cât se ridică mai mult aer cald, cu atât există mai mult aer rece care se grăbeşte să îi ia locul). Brizele uşoare apar atunci când mişcarea aerului mai rece este lentă, ca urmare a unui nivel scăzut de aer cald care a urcat în altitudine.

CARACTERISTICILE VÂNTULUI

Direcţia - se stabileşte prin raportarea sensului mişcării la punctele cardinale şi intercardinale

- Se determina cu ajutorul giruetei

- În stratul inferior al troposferei, unde depinde de condiţiile locale ale reliefurlui (ex. O vale adâncă concentrează mase de aer în deplasare)

Viteza - se măsoară instrumental cu ajutorul giruetelor, anemometrelor, anemografelor

- Se exprimă în m/s sau km/h (raportul este de 1m/s = 3,6 km/h sau 1 km/h = 0,28 m/s)

- Este mică la contactul cu solul (datorită frecării) şi creşte cu altitudinea (la 25-30 m este dublă faţă de valoarea la sol)

- Suferă o variaţie diurnă (ex. Regiunile temperate: maxim la amiază, minim în a 2-a parte a nopţii) şi o variaţie anuală (în funcţie de zona de climă şi caracteristicile regionale)

Durata - situaţiile de calm sunt puţine, întrucât diferenţele de presiune impun deplasări ale aerului cu viteze diferite

- Este raportată la direcţie şi la viteză

Intensitatea (tăria) - se apreciază prin valori pe scara Beaufort (13 la număr), în care cel mai mic (0) corespunde stării de calm atmosferic, iar 13 furtunilor în care viteza depăşeşte 50m/s

Structura - se aprecieaza în funcţie de caracteristicile principalilor parametri: viteza şi direcţie

- Se disting astfel 3 categorii majore:

A. vântul laminar - întâlnit rar, presupune viteza mică, direcţie constantă şi o deplasare pe suprafeţe netede

B. vântul turbulent - se caracterizează prin variaţii în timp ale vitezei şi direcţiei, dezvoltarea de vârtejuri impuse de neuniformitatea reliefului

- Procesul este foarte activ după-amiaza, când se îmbină deosebit de activ turbulenta dinamică cu cea termică

C. vântul în rafale - rezultă în condiţiile în care turbulenta dinamică este accentuată de cea termică

- Este un vânt care prezintă secvenţe brusce cu viteză mare, care au caracter pulsatoriu

Vânturile au fost împărţite de către speciaisti în funcţie de tăria acestora astfel:

– Briza – tăria intre 2-5

– Vânturi puternice – tăria intre 6-8

– Furtuni – tăria 9

– Orcane, uragane, taifune – tăria 12

Pe pământ vântul poate atinge teoretic viteza de 1230 km/oră, viteză egală cu cea a sunetului, dar practic aceasta nu poate fi atinsă de cea mai puternică tornada (până în prezent s-a măsurat la tornada o viteză maximă de 500-600 km/oră).

Polul vanturilor se afla în Antarctica, în Tara Adeliei şi a fost stabilit în urma măsurătorilor exploratorului australian Douglas Mawson. În nu mai puţin de 340 de zile din cele 365 ale unui an vântul sufla aici cu o intensitate medie de 36 m/s (129,6 Km/h), dar în multe din aceste zile viteza vântului a depăşit chiar şi 90 m/s (324 Km/h). În America de Nord (în Nordul Canadei şi Alaska) s-au înregistrat viteze apropiate cu cele din Antarctica, respectiv 70-80 m/s (252 Km/h – 288 Km/h), iar în ciclonii tropicali din Golful Mexic şi din sud-estul Statelor Unite, viteza vântului depăşeşte 60 m/s (216 Km/h). În Caucazul de Nord, vântul canalizat prin Pasul Marhota atinge 60 m/s (216 Km/h). La noi în ţară, în timpul viscolului de la 6 Ianuarie 1966, viteza vântului a înregistrat cea mai mare intensitate la câmpie şi a fost de 55 m/s (198 Km/h) în Moldova şi Bărăgan. La Bucuresti-Baneasa, în zilele de 30 şi 31 Ianuarie 1962 viteza vântului a fost de 38 m/s (136 Km/h). Cea mai mare viteză s-a înregistrat la Vf. Omu 60 m/s (216 Km/h).

Există trei categorii de vânturi:

Vânturi permanente – bat tot timpul anului. Datorită mişcării de rotaţie acestea sunt abătute de la direcţia lor normală. Astfel sunt deplasate spre dreapta în emisfera nordică şi spre stânga în emisfera sudică, acestea fiind:

þ Alizeele: sunt vânturi predominante, care sufla dinspre NE şi SE către Ecuator. Aceste vânturi sunt provocate de masele de aer fierbinte care se ridica la Ecuator şi de deplasarea aerului provenit dinspre N şi S care ia locul acestor mase de aer. Vânturile sunt deviate spre V din cauza rotaţiei Pământului de la V la E. Zonele imprevizibile de calmuri, cunoscute sub denumirea de acalmii tropicale, se afla la convergenta acestora. Ele bat între 300 şi 50 latitudine Nordică şi sudică,. În timpul verii, alizeele bat între 400 şi 120 latitudine. Aceasta deplasare se datorează faptului că, în vara corespunzătoare fiecărei emisfere, zona calmelor ecuatoriale se extinde până la 120 latitudine. Cauza este încălzirea mai puternică a emisferei respective. Vremea în zonele afectate este una bună, cu cer senin, această vreme fiind întrerupta doar de furtunile tropicale;

În urma unui studiu publicat în revista Nature, s-a demonstrate ca o creştere fără precedent a alizeelor din Oceanul Pacific a frânat încălzirea globală în ultimii 12 ani, însă efectele acestui fenomen sunt temporare, iar temperaturile globale vor reîncepe să se ridice. Creşterea puternică a alizeelor care suflă din cele două Americi până în Pacificul de Vest, în regiunea ecuatorului, a stimulat mişcarea apelor oceanice. Dacă alizeele suflă cu o anumită vigoare, apa caldă care se acumulează începe să se deplaseze spre interiorul mării. Într-o anumită manieră, acest proces închide sub suprafaţa oceanului energia degajată de gazele cu efect de seră şi acesta este fenomenul care a provocat această oprire (a procesului de încălzire globală).