Viitorul Comun

Umanitatea depinde de mediul înconjurător, care joacă un rol decisiv în dezvoltarea sa şi a bunăstării. Resursele naturale sunt o sursă de bogăţii din lume. Schimbări în mediul înconjurător pot afecta securitatea şi sănătatea, relaţiile sociale şi nevoile materiale. Umanitatea este caracterizată de multiple elemente contradictorii: dezvoltare şi rezultate spectaculoase în unele domenii şi în paralel crize grave care pun sub semnul întreăbrii durabilitatea acestor realizari. Printre crizele cu care se confruntă omenirea (sărăcie, foamete, criminalitate etc.) un loc deosebit îl ocupă crizele ambientale.

Oamenii îngrijoraţi cu privire la dezvoltarea durabilă sugerează faptul că a răspunde nevoilor viitoare depinde de cît de bine am gestionat echilibrul social, economic precum şi obiectivele de mediu. Multe dintre aceste obiective pot apărea să intre în conflict unele cu altele. De exemplu: creşterea industrială ar putea intra în conflict cu conservarea resurselor naturale.

Dezvoltarea de pînă acum a societăţii a făcut o mare eroare de calcul economic, respective a neglijat costul degradării şi al pagubilor aduse mediului şi sănătăţii umane. Aceasta a generat costuri ce trebuie suportate de intreaga societate şi ale căror valori nu pot fi estimate cu precizie. De aici concluzia-necesitatea regândirii modului de organizare şi funcţionare a activităţilor economice, respectiv a tranziţiei spre un comportament şi un mod de viaţă acceptabile din punct de vedere ecologic şi uman.

Conştiinţa faptului că intensitatea activităţii umane sporeşte presiunile asupra mediului, fie prin consumul necontrolat de resurse şi spaţiu, fie prin producerea unor deşeuri pe care natura nu le poate absorbi fară suferinţe, a determinat comunitatea internaţională să treacă la iniţierea şi susţinerea unor acţiuni concrete pentru preîntîmpinarea, contracararea şi eliminarea repercursiunilor factorilor perturbatori ai echilibrului ecologic.

Înca din momentul în care s-a recunoscut ca există o criză ecologică, s-a vazut că ea este globală, deoarece deteriorarile de mediu nu cunosc frontiere, mai ales privind aerul, dar şi apele ce trec dintr-o ţară în alta, sau poluarea oceanului, care este un bun comun, cum sunt şi speciile de plante şi animale pe care omul le ameninţă cu pierea. Din aceste cauze, încă de la începutul anilor '70, au început acţiuni internaţionale de protejare a mediului şi a naturii.

Astfel, Consiliul Europei a proclamat anul 1970 ca Anul European pentru Mediu iar în 1972 a fost convocată la Stockholm prima Conferinţă ONU pentru Mediu. Aici s-a constatat cât de mare este hiatusul între cunoaşterea ştiinţifică şi tehnica asupra mediului şi necesităţile de intervenţie şi ca orice hotărâre luată în domeniu va trebui bine fundamentată ştiinţific. Una dintre consecintele Conferinţei a fost demararea Programului Natiunilor Unite pentru Mediu (PNUE), de fapt, un organism international cu sediul la Nairobi (Kenya). Puţin timp după aceea, Comunitatea Europeana a creat, în cadrul Comisiei Europene, Directoratul pentru mediu, iar ONU a preluat, în cadrul Comisiei Economice, concluziile şi propunerile conferinţei. Rezultatul a fost discutarea, negocierea şi luarea unor decizii în cadrul unor conventii internationale de o deosebită importanţă care, la nivelul Consiliului Europei, sunt doar recomandări, dar la nivelul Uniunii Europene si ONU sunt reglementari obligatorii.

Astfel, pentru poluarea aerului a fost semnata in 1979 "Conventia pentru poluarea atmosferica transfrontiera" apoi Protocoalele pentru emisiile de sulf (1987) şi azot (1988).

Pentru protejarea stratului de ozon au fost semnate Conventia de la Viena (1985), Protocolul de la Montreal (1987) si revizuirea lui de la Londra (1990), iar pentru emisiile din dioxid de carbon a fost semnata, la Rio de Janeiro, "Conventia privind schimbarile climatice" (1992) si Protocolul de la Kyoto (1997) pe aceeasi tema.