Acquis-ul Comunitar în Domeniul Vamal

Scurt istoric

Comunitatea Economică Europeană a fost înfiinţată prin Tratatul de la Roma, semnat de cele şase state fondatoare (Belgia, Franţa, Germania, Italia, Luxemburg şi Olanda) la 25 martie 1957. Unul din obiectivele majore stabilite de Tratatul de la Roma a fost realizarea unei pieţe unice între statele membre, primul pas concret fiind crearea unei Uniuni Vamale.

Între 1958 şi 1968, taxele vamale pentru importurile din statele membre ale Comunităţii au scăzut treptat până la dispariţia totală. În 1968 a fost desăvârşită unificarea tarifelor, adică au fost eliminate toate taxele vamale şi restricţiile în comerţul dintre statele membre ale Comunităţii, fiind introdus un tarif unic aplicabil bunurilor importate din terţe ţări.

Aplicarea unui tarif comun nu a însemnat şi finalizarea Uniunii Vamale. Cu toate că între 1968 şi 1992 Uniunea Vamală s-a extins treptat, prin dezvoltarea legislaţiei vamale comune, statele membre şi-au menţinut controalele vamale la frontierele interne, pentru a colecta alte taxe decât cele vamale (TVA, accize), pentru a strânge informaţiile statistice sau pentru a aplica măsuri de securitate. Menţinerea controalelor la frontierele interne implică o mulţime de costuri, în timp şi bani, pentru importatori, exportatori şi transportatori, fiind în acelaşi timp o piedică în calea funcţionării cu adevărat a unei pieţe unice.

Ca urmare, între 1986 şi 1993, Uniunea Europeană a adoptat o serie de măsuri ce au condus la înfiinţarea pieţei unice în 1993, cele mai importante măsuri din punct de vedere vamal fiind introducerea în 1988 a unui formular unic de declaraţie vamală (care a înlocuit circa 150 de documente vamale diferite) şi adoptarea în 1992 a unui Cod Vamal Comunitar. Începând cu anul 1993, controalele la frontierele interne au fost abolite, colectarea TVA şi a accizelor pentru comerţul dintre statele membre fiind realizat din acel moment prin sisteme fiscale şi statistice ce nu necesitau controlul bunurilor şi a documentaţiei aferente în momentul trecerii dintr-un stat în altul.

Rezultatul – a fost creat un teritoriu vamal unic, fără frontiere interne, în care este garantată libera circulaţie a bunurilor comunitare. Bunurile „necomunitare” ce nu au căpătat statutul de liberă circulaţie pot fi tranzitate de teritoriul Comunităţii ţinându-se cont de diferite convenţii precum cea referitoare la transporturile internaţionale rutiere (Convenţia TIR), la cea privind admiterea temporară a bunurilor (Convenţia ATA) sau Convenţia Comună privind tranzitul.

Temeiul juridic

Articolul 23 al Tratatului Comunităţii Europene (Tratatul de la Roma) stipulează că Uniunea Vamală va acoperi totalitatea comerţului cu bunuri, interzicând taxele vamale de import şi export între statele membre sau toate taxele având un efect echivalent. Conform Tratatului, Uniunea Vamală implică şi adoptarea Tarifului Vamal Comun (forma actuală fiind stabilită prin Regulamentul nr. 2658/87) pentru relaţiile cu terţe ţări.

Articolele 24 -31 ale Tratatului Comunităţii Europene acoperă alte aspecte referitoare la libera circulaţie a bunurilor şi la Uniunea Vamală.

Proceduri de luare a deciziilor

Politica vamală cade în responsabilitatea Comunităţii şi este implementată de către statele membre.

Comisia Europeană este responsabilă de iniţiativele privind dezvoltarea politicii vamale şi de propunerile privind legislaţia în domeniu. Comisia asigură coordonarea dintre administraţiile statelor membre, adunând informaţii şi opinii din sectorul afacerilor şi industrial la nivel european. De asemenea, Comisia Europeană are competenţa exclusivă de a negocia concesiile tarifare în cadrul Organizaţiei Mondiale a Comerţului (OMC).

Modificarea taxelor vamale din Tariful Vamal Comun sunt supuse de către Comisia Europeană spre aprobare Consiliului European, care le poate aproba cu majoritate de voturi. De asemenea, Consiliul aprobă derogările de la aplicarea Tarifului Vamal Comun, prin aplicarea de măsuri tarifare precum contingentele tarifare, plafoane tarifare, suspendări totale sau parţial de taxe vamale.

Administraţiile vamale din statele membre sunt responsabile de aplicarea în practică a legislaţiei vamale, atât în ceea ce priveşte politica comercială (colectarea taxelor vamale), cât şi restul politicilor comunitare (politica agricolă comună, politica de securitate, etc.).

Politica vamală

Politica vamală comunitară se bazează pe aplicarea uniformă a legislaţiei vamale de către administraţiile vamale ale statelor membre.

Legislaţia privind politica vamală cuprinde: Codul vamal comunitar şi prevederile de aplicare a Codului Vamal, Nomenclatura combinată, Tariful vamal comun, precum şi legislaţia aferentă ce depăşeşte sfera codului vamal (legislaţia privind bunurile contrafăcute sau piratate, exportul de bunuri culturale, comerţul preferenţial, controalele sanitare şi de mediu, politicile comune în domeniul pescuitului şi al agriculturii, protejarea intereselor economice prin aplicarea instrumentelor netarifare sau măsurile de securitate şi politică externă).

Instrumente

În timp ce libera circulaţie a bunurilor este principala manifestare internă a Uniunii Vamale, Tariful Vamal Comun (TVC) formează aspectul extern, deoarece face posibilă aplicarea uniformă a taxelor vamale la produsele importate din alte ţări decât cele ale Uniunii Europene, indiferent de ţara de destinaţie.

Iniţial, în 1968, Tariful Vamal Comun a fost creat ca o medie a tarifelor celor şase state membre. Pe baza articolului 28 al Tratatului, Consiliul a introdus de-a lungul timpului multe amendamente, fie din proprie iniţiativă, fie datorită negocierii tarifelor în cadrul Organizaţiei Mondiale a Comerţului (Acordul General asupra Tarifelor şi Comerţului – GATT).