Alocarea resurselor - piața și statul

INTRODUCERE

Economia sectorului public, componenta a stiintei economice si disciplina de studiu, are ca functie esentiala sa formeze o imagine corecta asupra semnificatiei sectorului public si a proceselor politice in desfasurarea fenomenelor economice, sa contribuie la formarea unei gandiri economice elevate si corecte.

Pe de o parte, economia sectorului public ofera argumente economice privitoare la necesitatea sectorului public in economiile contemporane, odata cu recunoasterea faptului ca spatiul economic este structurat din punct de vedere institutional. Pe de alta parte, obiectivul disciplinei este si acela de a sublinia limitele alocarii resurselor prin intermediul statului, limite evidente si in ceea ce priveste ponderea si rolul sectorului public in economie.

In plus, obiectivul instrumental al acestui curs consta si in intelegerea posibilitatilor de reformare a unor sisteme politice traditionale (cum ar fi sistemul educational si cel sanitar) si a perspectivelor sectorului public in contextual globalizarii.

Economia sectorului public este acea parte a economiei (ca stiinta) care studiaza sfera actiunii guvernului in societate prin intermediul instrumentelor si metodologiei stiintei economice. Aceasta inseamna ca abordarile din domeniul economiei sectorului public vizeaza, pe de o parte, analiza teoretica a functiilor guvernului in societate, cu accentul pe procesul de alocare a resurselor prin intermediul guvernului si, pe de alta parte, analiza empirica a unor domenii care tin de sectorul public, cum ar fi educatia, sanatatea.

Problema fundamentala a economiei sectorului public, ca si in cazul teoriei economice generale, vizeaza raspunsul la urmatoarele categorii de intrebari :Ce sa se produca? si Cat sa se produca?. Acest demers reclama necesitatea explicarii modului de alocare a resurselor atat in sfera pietei cat si in sfera statului, cu scopul intelegerii mecanismelor economice care ofera viabilitate procesului de alocare a resurselor.

1.Alocarea resurselor : piata si statul

Pana in prezent, economia societatii omenesti cunoaste doua mecanisme de alocare a resurselor limitate :

faranjamentul institutional bazat pe piata concurentiala, care are in substanta lui pura propritatea private, libera initiativa si interesul economic manat din urma de profit;

faranjamentul institutional al alocarii de catre stat a resurselor economice limitate.

Aceste doua mecanisme pornesc de la cateva elemente comune date dar raspund institutional diferit la intrebarea Cum sa repartizam resursele limitate pentru a trai mai bine?. Primul element dat comun este faptul ca nevoile nelimitate sunt mai mari decat resursele limitate, de unde rezulta necessitate minimizarii nevoii de resurse si maximizarii satisfactiilor oamenilor.

Studiul institutiei pietei concurentiale ne ajuta in primul rand sa intelegem naturalul functionarii mecanismului economic. Studiul mecanismului pietei concurentiale ne ofera posibilitatea sa cunoastem in termini reali atat eficienta cat si ineficienta unei activitati; mai mult de atat, ne ajuta sa cunoastem externalitatile negative ale unei activitati. In acest fel putem observa unde trebuie sa intervina statul, de ce, cand si pana unde?

Acest mecanism al alocarii resurselor a aparut ca urmare a diviziunii sociale a muncii. Aceasta diviziune sociala a muncii a impus schimbul voluntar al rezultatelor ca un fenomen de cooperare sociala. In baza acestor doua elemenete s-a nascut piata in calitate de sistem de relatii de schimb voluntar. Aceste trei elemente reprezinta raspunsul institutional normal si firesc la contradictia nevoi-resurse in evolutia vietii economice. Pe piata nu se schimba bunurile, ci drepturile de proprietate asupra lor, de unde rezulta faptul ca acest sistem pune accentual pe dreptul de proprietate privat al individului (garantat, nu asigurat).

Necesitatea alocarii optime a resurselor

Problema centrala a economiei rezulta din doua simple constatari : resursele productive sunt rare si nevoile omului sunt continue si nelimitate.