Analiza balanței de plăți a României în perioada 1990-2008

1. INTRODUCERE

Balanţa de plăţi reprezintă situaţia statistică ce prezintă, în mod sumar, tranzacţiile desfăşurate de o economie cu restul lumii. Balanţa prezintă valoarea totală a tranzacţiilor desfăşurate de populaţie, companii şi administraţia publică dintr-o anumită ţară cu entităţi similare din alte ţări.

Balanţa de plăţi externe este alături de balanţa creanţelor şi angajamentelor, cea care reflectă poziţia unei economii naţionale în raport cu restul lumii. Balanţa de plăţi externe se bazează pe cuprinderea fluxurilor (tranzacţiilor) dintre rezidenţi şi nerezidenţi de-a lungul unei perioade de referinţă, de obicei, anul calendaristic.

Balanţa de plăţi externe cuprinde toate tranzacţiile de natură financiară sau comercială, fiind un bilanţ anual al acelor schimburi care comportă un activ (credit) şi un pasiv (debit). În principiu, tranzacţiile internaţionale se efectuează cu titlu oneros, generând plăţi , de obicei în valută.

Conform”Manualului balanţei de plăţi” realizat de Fondul Monetar Internaţional, se repartizează în două conturi totalitatea tranzacţiilor lor cu restul lumii:

- Contul curent sau balanţa de plăţi externe curente;

- Contul de capital şi financiar sau balanţa mişcărilor de capital.

Contul curent sau balanţa de plăţi externe curente cuprinde trei capitole distincte:

1. Bunuri şi servicii, ce cuprinde, la rândul său: balanţa comercială, respectiv importul şi exportul de bunuri corporale

2. Venituri,cu încasări şi plăţi cauzate de faptul că factorii de producţie trec frontiera ţării pentru a se valorifica iar veniturile rezultate din acest proces sunt repatriate

3. Transferurile curente - se referă la intrările şi/sau ieşirile de resurse reale (bunuri şi/sau servicii) şi financiare (cotizaţii, burse, premii, ajutoare financiare nerambursabile) fără vreo compesare din partea beneficiarului

Contul financiar şi de capital sau balanţa mişcărilor de capital se împarte în două categorii principale de tranzacţii:

1. Contul de capital cuprinde toate operaţiunile de încasări sau plăţi în vederea transferului internaţional al capitalului, precum achiziţionarea sau vânzarea de active (nefinanciare), care nu sunt rezultatul activităţii umane şi active intangibile tranzacţionate între rezidenţi şi nerezidenţi.

2. Contul financiar grupează toate tranzacţiile determinate de schimbarea proprietăţii activelor financiare străine, inclusiv crearea sau lichidarea de creanţe faţă de restul lumii în cadrul activelor şi pasivelor financiare externe ale unei economii.Aceste operaţiuni sunt structurate pe patru tipuri de tranzacţii:

1. Investiţii directe

2. Investiţii de portofoliu

3. Alte investiţii

4. Active de rezervă

2. ASPECTE TEORETICO-METODOLOGICE VIZÂND ROLUL ŞI FUNCŢIILE BALANŢEI DE PLĂŢI EXTERNE

Obiectivul balanţei de plăţi externe este identificat ca fiind necesitatea echilibrării, pe termen lung, a plăţilor cu încasările internaţionale, şi este determinat de existenţa unor costuri în cazul inegalităţii dintre plăţi şi încasări.

Se pune problema dacă ne poate fi indiferentă compoziţia balanţei de plăţi. Structura balanţei de plăţi externe poate fii considerată o ţintă în sine. Adică, se poate prefera un surplus al contului curent contracarat de un deficit al contului de capital si financiar sau vice versa. Această alegere este determinată, în principal, de dotarea cu resurse a ţării respective.

Excedentul şi deficitul balanţelor componente ale balanţei de plăţi externe nu semnalează neapărat o situaţie favorabilă, respectiv, defavorabilă. De exemplu, excedentul balanţei comerciale înseamnă a ceda mai multe bunuri străinătăţii decât se primesc în schimb. Ca atare, o balanţă comercială excedentară poate fi considerată, în unele cazuri, defavorabilă.

Existenţa unui deficit al contului curent poate fi tolerată pe termen scurt (atâta timp cât deficitul extern poate fi finanţat din rezerve, investiţii străine sau /şi împrumuturi), deoarece acesta reprezintă un influx de resurse în ţară. Deficitul contului curent este considerat acceptabil în cazul ţărilor în curs de dezvoltare, cu condiţia să asigure retehnologizarea şi restructurarea economiei, înscrierea acesteia pe un trend al dezvoltării durabile. Dacă fondurile străine sunt orientate către sectorul productiv, după o perioadă de timp furnizează bunuri cu valoare adăugată ridicată şi, eventual, servicii conexe pentru export, care vor contribui la îmbunătăţirea situaţiei contului curent.

Un transfer net de capital către străinătate poate avea consecinţe negative, dacă oportunităţile de câştig din afara ţării sunt inferioare celor din interior, sau dacă ieşirile de capital au fost realizate în urma unui excedent al balanţei comerciale, obţinut în mod păgubos: prin exportul unor bunuri strict necesare pe piaţa internă sau prin practicarea unor preţuri internaţionale sub costurile interne. Situaţia este defavorabilă şi atunci când capitalurile ies din

ţară, în căutarea unor condiţii mai bune de valorificare, iar economia naţională nu beneficiază

de capitaluri suficiente pentru a se dezvolta.

Un aspect extrem de important care trebuie avut în vedere atunci când se studiază conceptul sustenabilităţii deficitului contului curent se referă la stabilirea unei „ancore”, a unor criterii potrivit cărora deficitul de cont curent să fie sustenabil. O astfel de ancoră, faţă de care deficitul extern este sustenabil, ar putea fi neintrarea în incapacitate de plăţi a ţării respective, aceasta reprezentând un obiectiv al strategiei de politică economică.