Analiza Formelor de Comunicare Scrisă într-un Spital

Introducere

Comunicarea poate fi definită prin mai multe feluri. În sens larg comunicarea umană poate fi definită drept procesul de transmitere de informaţii, idei, opinii, păreri, fie de la un individ la altul, fie de la un grup la altul.

Dicţionarul enciclopedic (vol. I) oferă termenului comunicare o definiţie deosebit de complexă, acoperind aproape toate domeniile în care acest termen este folosit: înştiinţare, ştire, veste. Aducere la cunostinta părţilor dintr-un proces a unor acte de procedură (acţiune, întâmpinare, hotărâre) în vederea exercitării drepturilor şi executării obligaţiilor ce decurg pentru ele din aceste acte, în limita unor termene care curg obişnuit de la data comunicării; prezentare într-un cerc de specialişti a unei lucrări ştiinţifice; mod fundamental de interacţiune psiho-socială a persoanelor, realizată în limbaj articulat sau prin alte coduri, în vederea transmiterii unei informaţii, a obţinerii stabilităţii sau a unor modificări de comportament individual sau de grup.

2. Analiza foii de observaţie clinică dintr-un spital

Formele comunicării scrise într-un spital sunt variate, depinzând în primul rând de tipul sarcinii căreia i se asociază. Pot fi întâlnite atât forme scrise standardizate, precum bonul, fişa de magazie, factură, bilanţ, cât şi forme scrise nestandardizate, precum scrisoarea, nota şi raportul.

Raportul este un document mai amplu utilizat în comunicarea din cadrul organizaţiei. Vom înţelege prin raport o formă de comunicare scrisă prin care se transmit mesaje ample, bine structurate şi obiective, de către una sau mai multe persoane care cunosc sau au studiat o serie de fapte relevante despre o anumită realitate din domeniul afacerilor, către destinatari care au nevoie să le cunoască pentru îndeplinirea sarcinilor de muncă.

Notele distinctive ale raportului sunt:

- este o formă de comunicare scrisă prin care se "raportează" despre anumite probleme şi sarcini de muncă, într-un mod mai cuprinzător şi mai detaliat decât în scrisoare sau notă internă;

- subiectele tratate servesc deopotrivă conducerii şi subordonaţilor în satisfacerea nevoii lor de a fi informaţi, de a lua decizii şi de a se simţi implicaţi în viaţa organizaţiei;

- scrierea raportului implică cunoaşterea de către autor/autori a realităţii unei situaţii particulare, ceea ce se realizează printr-o muncă de colectare şi prelucrare a informaţiilor. Pe această bază, autorul transmite informaţii factuale, opinii, face propuneri etc.;

- scopul raportului este legat de îndeplinirea unor sarcini de muncă concrete; în funcţie de acestea, rapoartele au ca obiective globale să informeze, să convingă sau şi una şi cealaltă.

Există patru tipuri de rapoarte în funcţie de obiectivele globale şi specifice ale rapoartelor: raportul simplu, raportul de activitate, raportul de analiză şi propunerea. Din categoria rapoartelor de analiză dintr-un spital face parte şi foaia de observaţie clinică generală.

În general, în raportul de analiză sunt prezentate şi interpretate aspectele relevante ale unei situaţii, eveniment sau proces. Scopul este să ofere receptorului un ansamblu de cunoştinţe şi interpretări care să-i permită să înţeleagă problema în care urmează să ia decizii. Cel care întocmeşte raportul trebuie să dovedească capacitate de sinteză şi de reflecţie.

Foaia de observaţie este alcătuită din mai multe părţi ce se întind pe 12 pagini. Ea este completată de către medic şi asistentă.

În prima parte sunt cuprinse date despre spital : nume, localitatea, judeţul, secţia şi date generale despre pacient şi sunt scrise în momentul în care acesta este internat. Aceste date pot fi : nume, prenume, vârsta, CNP, adresa, data internării, data externării, locul de muncă. Tot aici este trecut şi diagnosticul la internare care e semnat şi parafat de către medicul de gardă.

Cea mai importantă parte din foaia de observaţie o reprezintă Anamneza care rezultă din discuţia cu pacientul în momentul în care se internează. Anamneza reprezintă totalitatea informaţiilor pe care medicul le obţine prin convorbirea cu bolnavul sau cu însoţitorul acestuia în primul rând în vederea stabilirii diagnosticului, dar şi a pronosticului şi a tratamentului.