Analiza inflație în România

Noţiuni teoretice privind inflaţia

Inflaţia reprezintă un proces cumulativ de creştere a preţurilor, proces mai mult sau mai puţin important, după gravitatea distorsiunii care există la un moment dat într-o economie între fluxurile reale şi fluxurile monetare. Pentru Victor Slăvescu inflaţia reprezintă „cel mai mare şi primejdios abuz” care constă în „creaţiunea nemăsurată de semne monetare”.

Dimensiunea acestui fenomen economic este foarte importantă fapt ce presupune cu necesitate măsurarea cu deosebită acurateţe. Măsurarea inflaţiei este posibilă sub două forme: în expresie absolută şi relativă. Mărimea absolută a inflaţiei poate fi determinată ca diferenţă dintre cererea nominală solvabilă şi oferta reală de mărfuri obiectuale şi servicii.

Inflaţia are mai multe cauze printre care : emiterea în exces de semne băneşti; existenţa unei puteri de cumpărare în exces,care va genera şi întreţine creşterea preţurilor; o ofertă insuficientă; existenţa unui decalaj între ritmurile de creştere a salariilor şi a productivităţii muncii; acordarea în mod excesiv de credite; prin intermediul comerţului internaţional inflaţia pătrunde şi în economiile altor ţări.

Consecinţele pozitive inflaţiei sunt: stimulent al creşterii şi dezvoltării economice; un element ce avantajează debitorii în general deoarece, ratele de rambursare, inclusiv dobânzile aferente, în termeni reali, sunt tot mai mici, aceasta înseamnă că bunurile achiziţionate în timpul inflaţiei cu ajutorul creditului sunt plătite sub valoarea lor.; în condiţiile în care devalorizarea monedei duce la ieftinirea mărfurilor autohtone (naţionale) pentru cumpărătorii străini aceasta practic stimulează exportul; favorizant al creşterii profiturilor; . Există însă şi consecinţe negative ale inflaţiei: în ţările subdezvoltate şi slab dezvoltate inflaţia distruge economisirile particulare fără a genera fenomene compensatorii pe planul economisirii făcute de întreprinderi; inflaţia are consecinţe grave atunci când dobândeşte caracter de durată; inflaţia galopantă şi hiperinflaţia distruge orice încredere în moneda naţională, zdrobeşte prin intensitatea ei sistemul monetar şi mecanismele economice; este o criză monetar-financiară; constituie unul din factorii cei mai puternici care conduce la scăderea standardului de trai al celei mai mari părţi a populaţiei, la înrăutăţirea calităţii vieţii acesteia.

Măsurarea inflaţiei

Inflaţia poate fi măsurată sub două forme, şi anume în:

• mărime absolută – ce poate fi determinată ca diferenţă dintre cererea nominală solvabilă şi oferta reală de bunuri şi servicii. Rezultatul acestei diferenţe ne prezintă dezechilibrul inflaţionist absolut şi exprimă excedentul, surplusul de masă monetară în raport cu oferta reală corespunzătoare.

• expresie relativă – ce poate fi determinat ca raport între excedentul de masă monetară şi oferta reală de bunuri şi servicii şi rezultatul exprimă mărimea relativă a inflaţiei.

Sunt puncte de vedere diferite care optează pentru măsurarea-aprecierea inflaţiei cu ajutorul următorilor indicatori:

• indicele general al preţurilor (deflatorul):

• indicele preţurilor de consum:

unde: Qo = structura cosului de bunuri ce reflectă nevoia socială în to;

P1/o = preţurile aferente structurii bunurilor incluse în cosul de bunuri în t1 şi to.

Metodologia de calcul a I.P.C. a făcut obiectul unor ample cercetări ale organismelor publice centrale de statistică ale fiecărei ţări, având în vedere Directivele U.E. privind armonizarea în domeniu, inclusiv necesitatea unor analize şi studii comparabile în statistica internaţională.

• indicele costului vieţii ( I.C.V)

• indicele puterii de cumpărare a banilor (IPCB):

IPCB = IM/ IP

unde: IM = indice masă monetară;

IP = indice preţuri

Inflaţia după 1990

Inflaţia a fost, în ultimul deceniu, unul dintre principalii factori de instabilitate a mediului economic românesc, atât prin nivel, cât şi prin volatilitate, previzionarea evoluţiei sale şi acoperirea costurilor asociate fiind dificil de realizat. Dezechilibrele persistente la nivelul cererii şi ofertei agregate au condus la transformarea inflaţiei corective, preponderentă în primii ani de tranziţie la economia de piaţă, în inflaţie structurală, posibil de controlat numai în cazul în care politica monetară beneficiază de sprijinul celorlalte politici macroeconomice (restructurarea economiei şi politica fiscală prudentă fiind esenţiale).

În România, inflaţia a fost recunoscută ca problemă începând din noiembrie 1990 momentul declanşării reformei economice. Fenomenul a existat însă şi înainte de această dată (decalaje între cerere şi ofertă pe piaţa internă au fost sesizate încă de la începutul anilor ’80, pe fondul rambursării accelerate şi înainte de termen a datoriei externe), dar tensiunile acumulate au fost reprimate şi mascate prin intermediul pârghiilor specifice economiei planificate.