Analiza Instrumentelor de Politică Monetară a BNR

CAPITOLUL I

Instrumentele politicii monetare

1.1 Definirea și clasificarea instrumentelor de politică monetară

Instrumentele de politică monetară sunt instrumente intermediare, cu ajutorul cărora autoritatea monetară poate influența rapid și cu un anumit grad de acuratețe comportamentul sectorului privat și sectorului productiv al economiei, astfel încât să realizeze scopurile politice anterioare definite.

Potrivit impactului exercitat asupra variabilelor monetare, instrumentele de politică monetară se pot grupa în doua categorii importante:

- Directe, de constrângere, cum sunt controlul creditelor, controlul ratei dobânzii și controlul valutar, prin care sunt vizate posturi din bilanțul băncilor comerciale;

- Indirecte, precum rezervele minime obligatorii, manevrarea ratei dobânzii, operațiunile de piață liberă, care reglează prețul(rata dobânzii) și cantitatea(volumul creditelor) cu ajutorul mecanismelor de piață și vizează, în primul rând, posturi din bilanțul băncii centrale.

Dat fiind faptul că instrumentele indirecte de politică monetară asigură o interfață eficientă cu piața și creează premisele unei alocări raționale a resurselor. Ele sunt preferate, la nivel mondial, instrumentelor directe, mai ales pe măsura dezvoltării și maturizării piețelor financiare.

Modul de utilizare a instrumentelor de politică monetară diferă de la o țară la alta, în funcție de gradul de dezvoltare a pieței financiare și de obiectivele urmărite pe termen scurt.

Prin intermediul instrumentelor de politică monetară, banca centrală își propune să-și atingă obiectivele fixate. În esență, instrumentele de politică monetară au în vedere intervențiile băncii centrale asupra lichidităților în economie, asupra condițiilor de acordare și a disponibilității creditului în economie, asupra orientării selective a investițiilor și asupra politicii cursului de schimb.

În cadrul aplicării strategiilor de politică monetară, banca centrală nu utilizează un singur instrument de politică monetară, într-un mod exclusivist. Ea este nevoită să apeleze la acțiuni complementare folosind instrumentele de politică monetară în mod simultan sau succesiv, în ideea atingerii obiectivelor propuse. Acest lucru este justificat prin faptul că instrumentele de politică monetară au o eficacitate mai mult sau mai puțin ridicată, sunt mai mult sau mai puțin rigide, au un caracter contractual sau reglementar.

O clasificare propusă de Banca Centrală Europeană(BCE) aduce în prim plan trei categorii de instrumente de politică monetară:

- Operațiunile de piață monetară (open-market operations);

- Facilitățile permanente (standing facilities);

- Sistemul rezervelor minime obligatorii (minimum reserves).

La acestea, se pot adăuga câteva elemente de conducere a politicii monetare cu utilizare relativ extinsă în momentul de față la nivel mondial:

• modificarea cursului de schimb a monedei naționale, care se pretează în principal pentru țările care au adoptat sistemul cursurilor fixe

• persuasiunea (moral suasion), un instrument flexibil, care nu necesită o instituționalizare legală, bazat pe prestigiul și capacitatea de convingere de care se bucură băncile central în raporturile lor cu instituțiile de credit.

1.2 Modernizarea instrumentelor de politică monetară în contextul procesului de aderare a României la U.E

Analiza instrumentelor de politică monetară în România are în vedere câteva momente și etape importante, delimitate în funcție de obiectivele avute în vedere pe termen scurt, de condițiile existente pe piață, și foarte important de stadiul reglementărilor în domeniu.

În etapa de trecere de la sistemul monobancar la organizarea piramidală a acestuia, banca națională a exercitat un control direct asupra volumului și costului creditelor. Abandonarea instrumentelor directe și evoluția către o configurație bazată doar pe instrumente indirecte a debutat în 1991, dar s-a realizat treptat, pe o perioadă de timp mai mare, dat fiind faptul că transmiterea impulsurilor monetare a fost distorsionată de slaba disciplină financiară, de lipsa concurenței din sectorul real si financiar, precum și de ritmul lent al restructurărilor macroeconomice. Decizia autorităților monetare de a sista controlul direct asupra dinamicii variabilelor moenetare, încă de la nivelul anului 1991, poate fii interpretată ca o măsură prematură, căci eliminarea unor pârghii de control asupra expansiunii monetare s-a făcut fără o pregătire prealabilă și fără certitudinea că noile pârghii vor fii efectiv utilizate.

Referitor la strategiile de politică monetară din țara noastră, 1991 reprezintă anul primelor măsuri de reformare, în special în ceea ce privește implementarea de noi instrumente de politică moentară.