Armonizarea și Normalizarea Contabilității

Normalizarea contabilă este procesul prin care se armonizează prezentarea documentelor de sinteză, metodele contabile şi terminologia. (Jean Francois Casta).

La nivel internaţional, normalizarea contabilă comportă elaborarea de reguli sau de norme aplicabile, în totalitate sau parţial, la un ansamblu de ţări, la un ansamblu de întreprinderi sau de câte un ansamblu de specialişti ai profesiei contabile. Normalizarea contabilă internaţională presupune existenţa de autorităţi capabile să elaboreze reguli sau norme, să le facă obligatorii şi să sancţioneze nerespecatrea lor.

Armonizarea contabilă internaţională reprezintă procesul instituţional ce are ca obiect convergenţa normelor şi practicilor contabile naţionale, în scopul facilitării comparaţiilor situaţiilor financiare ale întreprinderilor din ţări diferite.

Spre deosebire de normalizare, ce are ca obiect elaborarea de norme identice şi aplicarea uniformă a acestora în acelaşi spaţiu geopolitic, armonizarea vizează stabilirea unei echivalenţe între diversele practici contabile. De fapt, armonizarea care este mai puţin restrictivă, ea fiind o formă atenuată a normalizării.

Procesul de armonizare a contabilităţii se poate dezvolta în cadrul unei regiuni (armonizare regională) sau la nivelul mondial (armonizare mondială).

Datorită amplorii şi duratei sale, cel mai relevant caz de armonizare contabilă regională este cel al armonizării contabile europene.

În contextul reconstrucţiei europene, armonizarea contabilă a constituit unul dintre mijloacele de integrare economică prevăzut de Tratatul de la Roma. Astfel, crearea unei mari pieţe concurenţiale presupunea ca informaţiile produse de către întreprinderi să fie inteligibile în toate ţările şi, în consecinţă, situaţiile financiare să fie armonizate.

Rezultatele armonizării contabile europene s-au concretizat în comparabilitatea practicilor contabile şi de informare financiară ale societăţilor europene şi în ameliorarea calităţii rapoartelor anuale.

Dar, această armonizare regională a relevat şi anumite limite generate de: multitudinea de opţiuni cuprinse în directive, procesul foarte lung de elaborare şi de aplicare al unei directive (situaţie ce a determinat caducitatea unor prevederi din directive, în momentul asimilării acestora în legislaţia ţărilor membre), elementelor netratate (conversia conturilor filialelor străine, etc), contradicţiile ce pot să apară între directive (în Directiva a VII-a este prevăzută o opţiune prin care la nivelul conturilor consolidate se pot utiliza metode de evaluare diferite de cele preconizate de Directiva a IV-a, situaţie care generează diferenţe între conturile individuale şi conturile consolidate).

La nivel mondial, două organisme joacă un rol dominant în materie de armonizare contabilă: Consiliul standardelor de contabilitate financiară (FASB - Financial Accounting Standards Board), organismul american de normalizare, şi Consiliul standardelor internaţionale de contabilitate (IASB - Internaţional Accounting Standards Board).

Constituit în 1973, IASB a avut ca obiectiv atât elaborarea şi publicarea, în interesul publicului, de standarde internaţionale de contabilitate, care să fie respectate cu ocazia prezentării situaţiilor financiare, cât şi acceptarea şi aplicare acestor standarde la nivel mondial.

Activitatea de normalizare a IASB s-a concretizat în:

- publicarea Cadrului general de întocmire şi prezentare a situaţiilor financiare;

- publicarea de standarde contabile internaţionale.

În ceea ce priveşte limbajul contabil ar fi ideal ca să existe unul singur la nivel mondial. În multe ţări se utilizează limbaje contabile diferite, dar mai mult decât atât şi interpretarea rezultatelor diferă de la o ţară la alta. Am intrat însă în epoca mondializării şi financializării economiilor, prin globalizarea pieţelor financiare. Normalizarea contabilă internaţională este o operaţiune foarte delicată din cauza economiilor clădite pe culturi diferite.

Unii economişti din S.U.A., analizând critic procesul istoric de normalizare contabilă au susţinut ideea că normalizarea contabilităţii este socialmente prea importantă pentru a fi încredinţată numai contabililor. În acest efort uriaş se înscriu, pe o poziţie privilegiată, investitorii şi statul, dar şi alţi utilizatori de informaţii contabile precum partenerii comerciali, sistemul financiar-bancar, sindicatele, etc.

Armonizarea contabilă internaţională este mai întâi, o necesitate ce emană din cerinţele utilizatorilor de situaţii financiare. Factorul esenţial al acestei presiuni a fost şi este mondializarea din ce în ce mai evidentă a economiilor.

Necesitatea elaborării de situaţii financiare într-un limbaj comun tuturor categoriilor de utilizatori ai informaţiei contabile a dus la normalizarea contabilităţii. Pe această cale se formalizează şi materializează obiective, concepte, principii, reguli, proceduri privind producţia şi utilizarea informaţiei contabile.

Celula de bază a normalizării contabile o reprezintă norma contabilă.

Norma contabilă reprezintă o regulă sau mai multe reguli care constituie un sistem de referinţă pentru producţia de informaţii contabile şi validarea socială a situaţiilor financiare.

Din punct de vedere doctrinar, în elaborarea normelor contabile, s-au conturat două tipuri de şcoli : o şcoală continental-europeană unde codificarea contabilităţii este făcută în mare parte de lege şi foarte puţin de organismele profesionale şi o şcoală anglo-saxonă unde codificarea de către lege a contabilităţii este foarte slabă, organismele profesionale având rol primordial în elaborarea normelor (standardelor) contabile. În cazul unei contabilităţi continental-europene informaţia este mai degrabă una juridică şi macroeconomică, pe când contabilitatea anglo-saxonă degajă o informaţie externă care se adresează în primul rând investitorilor.