Asigurarea Creditelor de Export

1. COORDONATELE REGLEMENTARILOR PRIVIND PIATA UNICA EUROPEANA A ASIGURARILOR

Asigurarea a fost utilizată pentru prima dată de către comercianţii din nordul Italiei, la începutul secolului al XIV-lea. Urmaşii acestora au introdus asigurarea maritimă în Marea Britanie, în secolul al XV-lea. La acea vreme, majoritatea transporturilor de persoane, comerciale sau de orice alt fel erau efectuate pe mare. Cea mai mare problemă o puneau însă încărcăturile din transporturile comerciale, care reprezentau o mare pierdere (financiară în special) dacă nu ajungeau la destinatie. De exemplu,chinezi, pentru a minimiza pierderile care puteau apărea în timpul transportului, distribuiau încărcătura pe mai multe nave, în loc să o încarce pe o singură navă. În acest fel, fiecare navă transporta marfa mai multor comercianţi. Dacă se scufunda o navă înainte ca ea să ajungă la destinaţie, piederea se împărţea la mai mulţi comercianţi, aceasta fiind mult mai mică în raport cu cea suportată anterior de unul singur. Împărţind încărcătura pe mai multe vase, aceşti comercianţi au fost capabili să transfere o parte din riscul de daună.

În zilele noastre , asigurarea este percepută ca o industrie complexă, o reţea regulată care oferă o mare varietate de produse şi servicii care vin în sprijinul indivizilor, familiilor şi organizaţiilor în problemele de risc. Totuşi, asigurările nu au fost mereu complicate. Metode incipiente de asigurare au fost utilizate de-a lungul mai multor secole. În timp, tehnicile de distribuţie a riscului s-au dezvoltat treptat până la forma lor actuală.

Evoluţia asigurărilor s-a produs în paralel cu cea a legislaţiei, a contabilităţii şi a formelor de comerţ. Oamenii de afaceri au învăţat să folosească tehnicile de asigurare pentru a micşora riscurile inerente în activitatea lor, aşa cum au invăţat să folosească contractele pentru a stabili responsabilităţile financiare ale părţilor. În trecut, oamenii erau dispuşi să accepte mare parte din riscurile pe care le întâmpinau, bazându-se la nevoie pe sprijinul financiar al familiei, sau al comunităţii religioase. Creşterea gradului de complexitate al vieţi moderne i-a determinat să caute protecţie împotriva riscului în rândul mecanismelor de asigurare formală.

Tehnicile de asigurare au apărut în civilizaţiile din Asia şi Orientul Mijlociu Islamic, dar şi în Europa Medievală. În cele din urmă comerţul european s-a extins spre America de Nord şi restul lumii şi, odată cu acesta, s-a extins şi asigurarea. Metodele de asigurare s-au extins în funcţie de nevoile existente la un moment dat.

1.1 Piaţa internaţională - piaţa europeana a asigurărilor

În anul 1994, piaţa asigurărilor era dominată de numai câteva ţări dezvoltate economic. Astfel, 69,4% din totalul mondial al primelor la asigurările de viaţă reveneau Statelor Unite, Japoniei şi Germaniei. Aceste ţări, la care se adaugă Marea Britanie, Franţa, Italia şi Canada, adică cele şapte mari puteri industrializate ale lumii, realizau împreună 83% din primele mondiale la asigurările de viaţă.

În anul 1998, pe piaţa internaţională a asigurărilor monopolul era deţinut tot cam de aceleaşi ţări (SUA, Germania, Franţa Elveţia, Italia), primele încasate provenind în cea mai mare parte din asigurările de bunuri si de răspundere civilă. Piaţa americană generează în continuare, mai mult de jumătate din primele de asigurare încasate în întreaga lume. În prezent cele mai mari regiuni ale lumii: America de Sud şi de Nord, Europa, Asia, generează fiecare o treime din volumul total de prime încasate la nivel mondial. Dacă în Europa de Vest, SUA, Japonia, primale de asigurare deţin o pondere de 7 – 12% din PIB, în Asia de Sud-Est,America Latină sau Europa de Est acestea nu ating nici 5% din PIB. În anul 1999, Europa Centrală şi de Est a generat un volum total de prime de 15,2 miliarde USD (aproximativ acelaşi ca pentru Belgia sau Brazilia).

La 1 ianuarie 1958 a intrat în vigoare a Tratatului de la Roma, iar piaţa asigurărilor din fiecare ţară membră a CEE funcţiona în conformitate cu reglementările naţionale juridice şi administrative referitoare la contractul de asigurare.

Tratatul prin care se instituia Comunitatea Economică Europeană consacra patru libertăţi fundamentale menite să asigure buna funcţionare a Pieţei Comune, şi anume: libera circulaţie a mărfurilor, a persoanelor, a serviciilor şi a capitalurilor. Altfel spus, cadrul legislativ comunitar se bazează pe o structură formată din doua niveluri:

a. Tratatul de la Roma, care stabileşte principiile generale ale Pieţei Unice;

b. Directivele adresate statelor membre UE, care le obligă pe acestea să îşi actualizeze legislaţia în conformitate cu cea comunitară.

Art. 8 din Tratatul de la Roma arată că Piaţa Comuna ”va fi creată în decursul unei perioade de tranziţie de circa 12 ani” prin libertatea de mişcare şi armonizarea legilor statelor membre. Tot în acest articol se defineşte Piaţa Comună ca fiind ”o arie fără frontiere interne, în care libertatea de mişcare a mărfurilor, persoanelor, serviciilor şi a capitalului sunt asigurate în concordanţă cu prevederile Tratatului”.