Asigurări și reasigurări - 1

Capitolul 1 - Originea si evolutia asigurarilor si reasigurarilor

În ciuda eforturilor facute de unii oameni de stiinta pentru descoperirea primelor operatiuni de asigurari si reasigurari, acestea nu au putut fi identificate cu precizie. Totusi, în urma unor delungi cautari, au fost gasite dovezi ale unor operatiuni de împartire a riscurilor ce dateaza din aceeasi perioada cu aparitia primelor forme organizate de comert. Idea reasigurarii îsi are radacinile în acelasi instinct uman care a dus si la aparitia asigurarii, si anume dorinta ca paguba suferita de o persoana sa fie suportata de mai multe persoane. De aceea, unii istorici considera ca si reasigurarile, ca forma de protectie, au aparut la foarte scurt timp dupa aparitia asigurarilor.

1.1. Începuturile asigurarilor

Originile asigurarii se pierd în negura timpurilor, neputând fi stabilite decât cu o mare aproximatie.

Se spune ca negustorii chinezi îsi distribuiau marfa în mai multe vase ce urmau sa o transporte pe râurile si fluviile tumultoase si periculoase ale Chinei, reducâand astfel riscul ca întreaga cantitate de marfa ce urma sa ajunga la destinatie sa fie supusa pierderii. Este deci o forma de dispersie a riscului, nu si o protectie.

Alte dovezi se refera la babilonieni, care în jurul anului 3000 î.e.n. – perioada caracterizata printr-o civilizatie unica înfloritoare – au conceput si practicat un system de asa-zise credite (împrumuturi) maritime, care îl scuteau pe debitor de a le returna în cazul în care marfa sau nava sufereau avarii. Primele dovezi se refera la Codul lui Hammurabi, descoperit în anul 1902. Acest cod, înscris pe un bloc de diorit negru, cuprindea 282 clauze si a fost compilat, dupa cum îi este si numele, de Hammurabi, Rege al Babilonului, aproximativ în anul 2250 î.e.n. Existenta acestui cod demonstreaza ca babilonienii erau foarte buni comercianti si ca aveau idei clare legate de natura unui contract, de valoarea banilor si înmultirea lor prin împrumuturi pe camata cu dobânda simpla si compusa. Aceasta se poate demonstra cu usurinta prin referire la situatiile în care populatiile antice au perfectionat si au practicat contractile comerciale, care mai târziu au fost utilizate si recunoscute în întreaga lume sub denumirea de “contract de împrumut” – Contract of bottomry. Acesta era un contract prin care banii (sau marfurile) erau dati în avans spre comercializare fie sub forma de credit la o anumita rata a dobânzii pentru care creditorul nu avea dreptul sa primeasca nici o cota din profitul tranzactiei comerciale, fie drept credite mixte si parteneriat în care, alaturi de plata unei anumite dobânzi si indifferent de rezultatul contractului, creditorul era îndreptatit sa primeasca o parte din profit, daca acesta depasea o anumita suma. Aceasta înseamna ca debitorul nu avea raspundere în caz de accident, daca marfurile nu ajungeau la destinatie. Daca marfurile ajungeau, atunci debitorul treabuia sa plateasca împrumutul si dobânda.

Babilonienii erau, desigur, mari comercianti la vremea respectiva, dar nu numai atât, deoarece erau vecini cu fenicienii, vestiti pentru comertul maritime pe care îl faceau. Era deci normal ca babilonienii în cautarea lor de noi piete sa intre în contact cu fenicienii si sa coopereze cu ei; fenicienii au adoptat si adaptat contractul commercial al babilonienilor.

Acest sistem a fost preluat si dezvoltat ulterior de greci prin emiterea de hârtii de valoare. În secolul al IX-lea î.e.n., legile Rhodosului au devenit baza teoretica si, mai ales, practica a uzantelor maritime privind avaria comuna (general average); mai târziu, romanii au aderat la acelasi system. Iata cum descrie unul dintre istoricii asigurarilor care arata ca, în faza initiala, idea de protectie s-a bazat de la început pe reciprocitate, lucru demonstrate de functionarea acestui system si în prezent: “Oamenii primitivi nu au descoperit nevoia de asigurare, considerând ca erau protejati de familie sau trib unde mutualitatea însasi, ca si în asigurari, era o realitate. Acest lucru nu era adevarat la civilizatiile antice ale Egiptului, Feniciei, Greciei si Romei în care individul se vedea expus la multe riscuri fara protectia comunitatii familiale.” – Robert Desmet, Traite Theoretique et Practique des Assurances Maritimes.

Urmatoarea etapa în evolutia contractului de împrumut a fost adoptarea contractului de catre greci, ca rezultat al extinderii comertului fenicienilor în zona litoralului grecesc în sec. X-IX î.e.n., precum si cresterea dominatiei comerciantilor greci în Marea Egee dupa anul 800 î.e.n. dar, ca si în cazul fenicienilor, nici acum contractul nu a fost adoptat în aceeasi forma, ce a fost adaptat, perfectionat astfel încât mai multi juristi recunoscuti în domeniul dreptului maritim din secolul al 19-lea au considerat contractele de împrumut ca fiind grecesti, asemanatoare cu cele amintite de Demostene într-o cuvântare în fata lui Lacritus. Ele erau identice ca natura cu cele moderne, utilizate în Londra în anul 1860, si ca atare puteau fi folosite la acea data.

Stadiul final al practicarii contractelor de împrumut în antichitate l-a reprezentat adoptarea vamii de catre romani, aproximitv în anul 300 î.e.n., odata cu aceasta se poate afirma ca se intra în etapa în care unii autori considera ca principiile de împrumut au fost “translatate” în asigurari, asa cum le întelegem astazi.

Un rol important în evolutia sistemului asigurarilor si ulterior al reasigurarilor l-au avut negustorii italieni din orasele-state ale Italiei de Nord de la începutul actualului mileniu, activitatea lor fiind preluata si de Tarile de Jos si de Anglia. Spre exemplu, în anul 1310, Ducele de Flandra a decis înfiintarea Camerei de Asigurari de la Bruges pentru asigurari împotriva riscurilor maritime, iar la Londra, Parlamentul a elaborat reglementari privind aceasta activitate, prin emiterea în 1601 a “Legii privind politele de asigurare folosite între negustori”.