Cadrul juridic și instituțional în protecția mărcilor în România

1. NOTIUNEA SI PARTICULARITATILE SEMNELOR CE POT FI ÎNREGISTRATE CA MARCI

§1.1. Notiunea si particularitatile caracteristice ale marcilor

Practica mondiala ne dovedeste ca marca este cel dintâi obiect al dreptului de proprietate industriala ce implica protectia juridica si la ora actuala constituie unul din cele mai importante elemente al unei întreprinderi. Întreaga strategie comerciala implica vointa comunicarii având scopul de a crea o imagine pozitiva producatorului în cazul când consumatorul procura bunurile ce i se propun. Marca are o deosebita importanta în acest proces de comunicare, contribuind la formarea unui consumator activ.

Astfel, consumatorii îsi aleg produsele industriale sau alimentare orientându-se în mare parte la marca: marca joaca un rol important la identificarea rapida a produselor si serviciilor oferite pe piata si este de mare valoare. Acest rol a fost câstigat prin dezvoltarea si perfectionarea mijloacelor de informare si comunicare, determinând repetarea actului de cumparare. Totodata, pentru a obtine rezultatul scontat în procesul de comunicare producatorul trebuie sa tina cont de

exigentele publicului, de nevoile, gusturile si doleantele consumatorului.

Pe parcursul evolutiei sale istorice marca a cunoscut definitii ce au variat în timp si spatiu. Marca a fost definita atât din punct de vedere economic, cât si juridic. Luând ca baza caracteristicile marcii, C.H. Giraund defineste marca, din punct de vedere economic, ca fiind un semn distinctiv al unui produs care ofera o imagine personalizata acestuia si totodata garanteaza satisfacerea cerintelor consumatorilor.

Definirea marcii din punct de vedere juridic o gasim în doctrina juridica si în legislatie. Legiuitorul si doctrina româna a definit marca, anticipând astfel dezideratul exprimat la Congresul asociatiei internationale pentru protectia proprietatii industriale de la Paris din 1900, prin care se recomanda ca legislatia fiecarei tari sa cuprinda definirea marcii. Potrivit legii românesti din 15 aprilie 1879, marca este un mijloc esential de concurenta, adica un mijloc pentru titularul sau de a distinge marfurile sale de cele ale concurentilor si de a afirma valoarea produselor sale pentru a atrage si dezvolta clientela. Aceste definitii atribuie marcii functia de garant împotriva actelor necinstite, garanteaza exercitarea libera a activitatii comerciale si protejeaza comerciantii cinstiti de fapte de concurenta neloiala. Marca, rezultata din libertatea activitatii umane asigura un renume celui ce a putut sa-l câstige.

Ulterior, definirea marcii s-a bazat pe functia de distinctie, apoi pe cea de garantare a calitatii. Astfel, în toate legislatiile marca este definita ca fiind: „un semn care serveste la diferentierea bunurilor unei întreprinderi de cele identice sau similare ale altor întreprinderi”.

Potrivit Yolandei Eminescu, marca este un semn distinctiv, menit sa diferentieze produsele, lucrarile si serviciile unei persoane fizice sau juridice, garantând o calitate definita si constanta acestora, semn susceptibil a forma obiectul unui drept exclusiv, care apartine categoriei drepturilor de proprietate industriala. Acceptând în fond aceasta definitie, subliniem ca, în opinia noastra, marca nu reprezinta în mod direct o garantie a calitatii produselor, serviciilor, ci este un

mijloc indirect de determinare a calitatii prin relatiile de piata si procesul de consum.

Fiecare stat defineste marca în propria legislatie. Astfel, Legea României privind marcile si indicatiile geografice, nr.84/1998, prevede ca marca este un semn susceptibil de reprezentare grafica servind la deosebirea produselor sau a serviciilor unei persoane fizice sau juridice de cele apartinând altor persoane. Definirea marcii o gasim si în Legea Federatiei Ruse privind marcile de fabrica, marcile de serviciu si denumirile de origine a produselor, nr.3520-I/1992, potrivit careia marca de produs si marca de serviciu constituie semne ce servesc la individualizarea produselor, lucrarilor exercitate sau serviciilor prestate de persoane fizice sau juridice. Legislatia franceza (legiuitorul facând distinctie între marca de fabrica, marca de comert si marca de servicii) defineste marca astfel: „Marca este un semn susceptibil de reprezentare grafica ce serveste la distingerea produselor si serviciilor persoanelor fizice sau morale”.

Analizând definitiile date si actele internationale, observam ca în calitate de marca poate fi orice semn care deosebeste produsele, serviciile unei persoane de cele apartinând altor persoane. Norma data, însa, nu trebuie analizata izolat, ci în ansamblu cu celelalte norme. Astfel, în statele unde legislatia înainteaza cerinta de reprezentare grafica a semnului, ca marca poate fi numai un asemenea semn, celelalte fiind excluse de la protectie. De asemenea, toate legislatiile cuprind, în

afara de cerinta de disponibilitate, cerintele de distinctivitate si legalitate a semnelor ce urmeaza a fi protejate. În activitatea comerciala marketologii folosesc o multitudine de semne, dar nu toate pot capata protectie juridica. Deci, legea protejeaza numai semnele înregistrate în ordinea stabilita de lege la organul competent. În acest sens, marca, ca notiune juridica, are un înteles mai îngust decât

în semiotica. Astfel, nu orice semn poate deveni o marca. Marca, pentru a-si îndeplini functiile în sensul legii din România si pentru a usura consumatorilor alegerea produselor, pentru a le proteja drepturile, trebuie înregistrata. Semnul ales în calitate de marca are importanta din momentul înregistrarii, el fiind protejat din acest moment în sistemul atributiv de dobândire a dreptului la marca, marca notorie constituind o exceptie.