Capitalul Intelectual

Omul şi condiţia existenţei sale au constituit o preocupare esenţială în toate timpurile. Omul nu este o fiinţă solitară, izolată ci în primul rând o fiinţă socială. Trăsăturile şi comportamentul său nu sunt dependente numai de el ci reprezintă moduri de interacţiune cu lumea, cu societatea. Prin urmare, structura şi comportamentul uman trebuie înţelese în contextul infrastructurii biologice pe care se bazează şi a suprastructurii sociale în care se integrează. Societatea modernă se prezintă ca o reţea de organizaţii care apar, se dezvoltă sau dispar. Organizaţiile există deoarece oamenii au capacităţi fizice şi intelectuale variate dar şi capacitatea de a dezvolta organizaţia. Prin urmare, organizaţiile implică oameni şi, în final, depind de efortul acestora. În aceste condiţii, oamenii reprezintă o resursă comună şi totodată o resursă cheie, vitală a tuturor organizaţiilor, resursă care asigură supravieţuirea, dezvoltarea şi succesul competiţional al acestora. Fără prezenţa efectivă a oamenilor care ştiu ce, când şi cum trebuie făcut, este imposibil ca organizaţiile să-şi atingă obiectivele. Esenţa oricărei organizaţii este efortul uman, iar eficienţa şi eficacitatea acesteia sunt influenţate, în mare măsură, de comportamentul oamenilor în cadrul organizaţiei. Deci, organizaţiile există deoarece oamenii lucrează împreună pentru realizarea obiectivelor organizaţionale, în vederea îndeplinirii propriilor lor obiective.Prin urmare, resursele umane reprezintă însăşi organizaţia.

Relatia existentă între capitalul intelectual şi performanţa organizaţiei îi determină pe manageri să caute şi să descopere noi modalitaţi de descriere şi de măsurare a capitalului intelectual. Capitalul intelectual este atât un factor ce contribuie la sporirea performanţei organizaţiei, cât şi rezultatul procesului continuu de transformare a cunoştintelor .

Capitalul intelectual poate să fie definit ca fiind acea resurăa nativă a unei organizaţii care prin extrageri, prelucrări şi diseminări succesive este transformaăa în cel mai de preţ bun.

Capitalul intelectual este definit de Edvinsson si Malone (1997) prin trei componente capitalul uman, structurile interne şi structurile externe.

Capitalul uman conţine cunoştiintele individului, experienţele, abilităţile, creativitatea şi inventivitatea. Aceste elemente combinate şi pe baza structurilor interne, ca patentele, conceptele, modelele, computerele, sistemele administrative, cultura organizaţională asigură succesul angajatului în situaţii de incertitudine. Iar structurile externe includ relaţiile cu furnizorii, clienţii, iar la nivel calitativ reputaţia şi imaginea companiei. Putem afirma că la nivelul organizaţiei capitalul intelectual este cel care asigură avantaje competitive pe termen lung. Din punct de vedere al managementului şi marketingului, se poate naşte întrebarea cine este responsabil cu organizarea, dezvoltarea, conducerea şi controlul capitalului intelectual. După cum se observă, capitalul intelectual conţine active intangibile, deci este posibil ca fiecare departament/funcţie a întreprinderii să-şi asume responsabilitatea şi meritele în urma valorificării capitalului intelectual. Dezvoltarea capitalului intelectual trebuie analizată şi în contextul unei pronunţate orientări spre client a întreprinderii, care pune în centrul preocupărilor sale clienţii, identifică şi anticipează nevoile şi dorinţele clienţilor, le satisface într-un mod profitabil pentru ambele părti. Instrumentele clasice în acest caz sunt dezvoltarea produsului, preţul, distribuţia şi comunicarea. Daca ne limităm numai la aceste instrumente, putem crede că organizaţia, indiferent de natura ei, este un vânzator. În ultimii 20 de ani, asistăm la îndepartarea de abordarea tradiţională, unde relatţa vânzator-cumpărător era orientată spre vânzare, iar obiectivele principale erau atragerea de noi consumatori, realizarea tranzacţiei unice şi pe termen scurt. Din cauza evoluţiei factorilor demografici, economici şi competitivi numărul de clienţi nu mai poate creşte spectaculos, multe pieţe regionale au ajuns la saturaţie, costurile cu atragerea clienţilor noi au crescut foarte mult, iar organizaţia este nevoită să-i păstreze pe consumatorii actuali

Structurile interne ale capitalului relaţional pot fi patentele provenite în urma unei relaţii cu un furnizor, modelele de acţiune construite pe baza experienţei organizaţionale şi a capacităţii de adaptare, elemente ale culturii organizaţionale provenite din agregarea elementelor culturale aduse de fiecare dintre angajaţi (valori, aşteptări etc.) şi din elementele structurale constituite în cadrul organizaţiei şi împărtăşite de membrii ei.

Calitatea structurilor interne, mai ales, a culturii organizaţionale, este în mare parte responsabilitatea managementului, pentru că acesta trebuie să creeze condiţii culturale, structurale şi de sistem care să permită creşterea în importanţă a relaţiei organizaţiei cu diferiţii parteneri. Practic, trebuie avut în vedere faptul că la nivelul structurilor interne organizaţia se poate confrunta cu reticenţă şi respingere, cauzele fiind, de obicei, la nivelul angajaţilor, structurilor şi procedurilor interne. De aceea, acţiunile managementului sunt orientate spre introducerea şi la nivelul organizaţiei a conceptelor marketingului relaţional. Tot la nivelul structurilor interne, conform marketingului relaţional, informaţiile obţinute din cercetarea de marketing şi din surse interne, ca rapoartele de activitate sau baze de date despre clienţi, sunt stocate şi prelucrate astfel încât întreprinderea să le poată accesa oricând este nevoie, prin intermediul sistemului informaţional de marketing.