Capitalul Uman și Rolul Său în Dezvoltarea Structurii Economice a unei Țări

REZUMAT

În literatura de specialitate se regăsesc mai multe definiţii date capitalului uman.

Analiza acestuia reprezintă o problemă complexă şi de actualitate, ce poate fi tratată atât la nivel naţional, cât şi la nivel de întreprindere . Multiple studii reflectă strânsa corelaţie dintre acumularea de capital uman şi creşterea economică, precum şi impactul direct şi indirect asupra sistemului economic. În acelaşi timp, problemele pieţei muncii în România necesită o tratare detaliată, având în vedere complexitatea aspectelor legate de integrarea în Uniunea Europeană.

Prin analiza situaţiei capitalului uman se înţelege nu numai cercetarea volumului de forţă de muncă disponibilă, ci mai ales modul în care această resursă este utilizată, valorificată, dezvoltată prin investiţii şi programe de formare educaţională şi profesională.

Situaţia actuală a capitalului uman la nivel de ţară sau regiune este cel mai bine reflectată prin intermediul datelor statistice Ele reprezintă valoric nivelul potenţialului pe care îl au oamenii de a produce venit, incluzând educaţia, îndemânarea obţinută, dar şi capacităţile native.

CUVINTE CHEIE: capital uman, resurse umane, dezvoltare, şomaj, populaţie

INTRODUCERE

Stabilizarea macroeconomică, liberalizarea, privatizarea economiei şi dezvoltarea unei infrastructuri instituţionale corespunzătoare sunt componente care confirmă caracterul complex al tranziţiei economiei româneşti şi presupun utilizarea unor importante resurse economice. Acestea sunt de natură informaţională, financiară şi tehnică, ce pot fi completate din asistenţă externă, dar, în acelaşi timp, se poate vorbi şi despre resurse umane, care dobândesc o importanţă deosebită în organizarea şi buna funcţionare a întregului sistem economic.

În literatura de specialitate se afirmă că reforma economică şi, de asemenea, cele patru componente enumerate, au ca punct de pornire utilizarea eficientă a resurselor umane. Buna desfăşurare a vieţii economice se bazează deci pe sistemul resurselor umane, reprezentate în principal de populaţia totală.

Capitalul uman reprezintă un indicator economic complex, în cadrul căruia se pot analiza aspecte numeroase, precum: utilizarea resurselor umane, eficienţa utilizării acestor resurse, deci productivitatea muncii, rolul capitalului uman în creşterea economică, efortul investiţional în educaţie şi în formarea acestui capital, şi nu în ultimul rând, şomajul, o problemă ce dobândeşte dimensiuni însemnate în contextul economic actual.

1. CONCEPTUL DE CAPITAL UMAN. TEORII PRIVIND VALORIFICAREA CAPITALULUI UMAN ŞI ROLUL ACESTUIA ÎN CREŞTEREA ECONOMICĂ

Conceptul de capital uman s-a impus în literatura economică începând cu anul 1961, prin apariţia în American Economic Review a articolului lui Theodore W. Schultz „Investment in Human Capital”, unde capitalul uman era tratat în aceeaşi măsură ca şi cel fizic. Printre promotorii capitalului uman se mai numără şi Gary S. Becker, care defineşte acest concept drept „activităţile monetare şi non monetare care influenţează veniturile monetare viitoare.” Aceste activităţi includ educaţia şcolară, formarea profesională în timpul lucrului, cheltuielile medicale, migrarea, căutarea informaţiilor despre preţuri şi venituri.

Dicţionarul de Economie defineşte capitalul uman drept „stocul de cunoştinţe profesionale, deprinderi, abilităţi, care pot conduce o persoană la sporirea capacităţilor sale creative şi, implicit, a veniturilor scontate a se obţine în viitor, precum şi capacitatea oamenilor de a produce în mod eficient bunuri materiale şi servicii”.

Astfel, capitalul uman poate fi considerat conceptul corespunzător abilităţilor şi cunoştinţelor unei persoane care îi facilitează schimbarea în acţiune şi creştere economică şi poate fi dezvoltat prin instruire formală şi educaţie.

Capitalul uman se reflectă în caracteristicile ocupării. Pe piaţa muncii se remarcă anumite diferenţieri datorate gradului de instruire, iar în acest sens, rata ocupării, precum şi participarea la forţa de muncă, la nivelul ţărilor membre OECD, la categoria de vârstă cuprinsă între 25 - 64 de ani evidenţiază acest lucru. Aceşti doi indicatori ating niveluri maxime pentru persoanele care beneficiază de instruire superioară, valorile lor fiind proporţionale cu nivelul studiilor. Un alt aspect analizat este diferenţa dintre nivelurile ratelor de activitate şi ocupare atinse de bărbaţi şi femei în cadrul aceleiaşi categorii de vârstă şi la aceleaşi nivele de educaţie. S-a demonstrat că rata de participare la forţa de muncă a femeilor cu studii superioare este de 84,4 % în ţările OECD, în timp ce bărbaţii participă într-o proporţie de 91,5 %.

În anul 2008 situaţia demografică a României se afla, la fel ca şi cea a altor ţări, în deteriorare, înregistrând o evoluţie negativă. Conform Anuarului Statistic al României pe anul 2008, la o populaţie totală de 21.537.563 locuitori, România a înregistrat în anul 2007 o rată a natalităţii de 10,2 născuţi vii la mia de locuitori, faţă de o rată a mortalităţii generale de 11,7 decedaţi. În perioada 1990 – 2007, populaţia României s-a redus cu circa 1,7 milioane locuitori, fără a lua în considerare şi migraţia externă temporară sau migraţia pentru muncă.

La nivelul anului 2007, resursele de muncă din România (între 15 – 64 de ani) au fost de aproximativ 15,05 milioane persoane, în creştere cu 100.000 faţă de anul 2002. Rata de ocupare a forţei de muncă a fost de 58.8 %, deşi Strategia de la Lisabona pentru ansamblul Uniunii Europene pentru anul 2010 este de 70 %. S-a majorat însă ponderea persoanelor cu studii superioare în totalul populaţiei ocupate (de la 11 % în anul 2002 la peste 14 % în 2007) şi a celor cu studii medii (de la 62.9 % în 2002 la 65 % în 2007), ponderi reflectate în creşterea susţinută a productivităţii muncii.

În acelaşi timp, s-a accentuat dezechilibrul de pe piaţa muncii, în anumite sectoare sau domenii existând un deficit de forţă de muncă, resursele de muncă fiind diminuate şi datorită vârstei de pensionare (58 în cazul femeilor şi 64 în cazul bărbaţilor). În ceea ce priveşte tinerii, şomajul continuă să se menţină la un nivel ridicat în rândurile acestora, în jur de 21 %, deşi s-a demonstrat că România dispune de un potenţial de resurse umane nevalorificat de circa 30 %.

Piaţa muncii reprezintă una dintre cele mai complexe forme de piaţă existente în economie, deoarece factorul care se tranzacţionează este munca. Prin urmare, piaţa muncii este locul de întâlnire şi de confruntare dintre purtătorii cererii de muncă şi cei ai ofertei. Piaţa muncii poate fi abordată atât la nivel microeconomic, adică punând accent pe relaţia dintre angajator şi salariat, cât şi la nivel macroeconomic, luând în considerare şomajul şi inflaţia.