Câștigători și perdanți ai integrării României în UE

Colapsul regimurilor comuniste din Europa Centrală si de Est şi opţiunea fermă a acestor state de adopta modelul economiei libere a reprezentat un eveniment fără precedent în istoria mondială. Începând cu 1990, majoritatea ţărilor din centrul şi estul Europei, inclusiv România, au văzut în Uniunea Europeană un punct de sprijin, iar în procesul de integrare europeană, o şansă pentru relansarea lor în plan economic. Dobândirea statutului de membru al UE, într-un orizont de timp cât mai apropiat, constituie o prioritate absolută a politicii româneşti. În ultimii 14 ani, aproape fără excepţie, programele de guvernare s-au definit în funcţie de imperativul aderării la Uniunea Europeană, bazat pe îndeplinirea criteriilor de aderare de la Copenhaga, în timp ce deciziile adoptate de autorităţile naţionale au influenţat semnificativ „traseul”,momentul şi condiţiile aderării României. Până în 2000, România s-a confruntat cu situaţia de a lua decizii de importanţă majoră pentru viitorul său: în funcţie de rezultatele concrete ale negocierilor din perioada de pre-aderare, demarate la 1 ianuarie 2000, "traseele" potenţiale care vor fi parcurse în cursa pentru eficienţă, competitivitate, dezvoltare şi stabilitate sunt distincte, iar evoluţia social-economică de facto a fost diferită, diferă si va diferi în funcţie de traseul urmat.

Condiţionalităţile aderării la Uniunea Europeană. Costuri şi beneficii.

Participarea la o grupare integraţionistă determină o serie de transformări, de mai mică sau mai mare amploare, la nivelul statelor participante. Amploarea acestor transformări variază în funcţie de stadiul de integrare atins de gruparea regională si pot îmbrăca forma redefinirilor instituţionale şi/sau de conţinut/adoptare al politicilor sectoriale (policy making). Dat fiind stadiul avansat de integrare atins la nivelul Uniunii Europene (uniune economică si monetară), transformările în adoptarea politicilor economice sunt evidente la nivelul statele membre. Adoptarea unor politici economice în care factorul „european” devine dominant înseamnă, în esenţă, reducerea gradelor de libertate, justificată de urmărirea interesului comun „european”, în formularea şi implementarea politicilor economice. Astfel, participarea la Uniunea Europeană presupune, pentru statele membre, acceptarea unor condiţionalităţi externe în construcţia politicilor economice.

Aderarea României, ca şi a celorlalte state candidate, este condiţionată de respectarea elementelor de condiţionalitate impuse prin cele patru criterii de aderare:

-criteriul politic - garantarea statului de drept;

-criteriul economic - existenţa unei economii de piaţă funcţionale care să permită statului candidat să facă faţă presiunilor concurenţiale şi forţelor pieţei în cadrul UE;

-criteriul juridic - însuşirea acquis-ului comunitar în vigoare la momentul aderării;

-criteriul administrativ – asigurarea stabilităţii instituţiilor şi a capacităţii de a-şi asuma obligaţiile derivate din calitatea de membru al Uniunii Europene.

Condiţionalitatea europeană reprezintă, în esenţă, un aranjament instituţional, o normă, un standard de comportament care permite realizarea conexiunii între beneficiile apartenenţei la o grupare economică regională, de tipul UE, cu respectarea exigenţelor şi principiilor impuse de calitatea de membru. Condiţionalităţile europene induc transformări de ordin instituţional şi în ceea ce priveşte conţinutul politicilor economice la nivelul statelor membre în măsura în care între normele, cadrul de adoptare şi conţinutul al politicilor la nivel naţional şi cadrul european există neconcordanţe. Aceste ajustări presupun costuri pentru ţările candidate, iar beneficiile derivate din aderarea la UE pot fi evidenţiate şi maximizate numai în măsura în care există un grad ridicat de compatibilitate/convergenţă între politicile şi cadrul instituţional de adoptare a acestor politici la nivel naţional, pe de o parte, şi politicile şi modelul instituţional european de adoptare a acestor politici, pe de altă parte.

Principalele categorii de costuri legate direct de aderarea la UE pot fi grupate astfel:

1. costuri de adoptare a normelor şi politicilor europene (acquis-ul comunitar): costurile generate de crearea sau modificarea cadrului instituţional de aplicare a acestora, costurile de formare a resurselor umane din aceste structuri, costurile legate de asumarea obiectivelor comunitare de politică economică etc.

2. costuri legate de respectarea şi implementarea standardelor definite de normele şi politicile europene –în această categorie se includ costuri în domenii specifice cum ar fi: modernizarea infrastructurii de transport, standarde de muncă si protecţie socială, protecţia consumatorilor, standarde de calitate, standarde de mediu, precum şi costurile derivate din procesele de liberalizare a circulaţiei mărfurilor, serviciilor, persoanelor şi capitalurilor. Cea mai mare parte a acestor costuri vor fi evidente la nivel microeconomic şi au capacitatea de a afecta competitivitatea firmelor româneşti.

3. costuri legate de asumarea statutului de membru al Uniunii Europene. Aceste costuri includ contribuţiile la bugetul comunitar, participarea la instituţiile comunitare etc.

4. costuri legate de modernizarea economiei româneşti. Costurile cuprinse în această categorie sunt legate direct de modernizarea capacităţilor productive, de creşterea competitivităţii produselor şi serviciilor româneşti pentru a face faţă presiunilor concurenţiale din Uniunea Europeană.

Principalele beneficii ale aderării României la Uniunea Europeană pot fi clasificate astfel:

1. suplimentarea şi diversificarea resurselor financiare Statutul de membru al Uniunii Europene asigură accesul României la fondurile structurale şi la fondurile de coeziune.

2. beneficii derivate din statutul de membru. Aceste beneficii vor apărea după aderarea la UE şi sunt derivate din participarea la piaţa unică, la uniunea economică si monetară, o mai bună susţinere a intereselor naţionale prin participarea la instituţiile UE etc.

3. accelerarea reformelor şi susţinerea tranziţiei prin furnizarea elementelor de bază pentru definirea politicilor economice naţionale. Trecerea de la regimul economiei de comandă la economia de piaţă nu are precedent istoric. În aceste condiţii, pe toată perioada de tranziţie, până la aderare, UE a furnizat României un model de elaborare a politicilor sale economice. Aceste beneficii sunt dificil de estimat şi pot îmbrăca forma scurtării perioadei de tranziţie. Asistenţa tehnică acordată de UE României în diferite domenii constituie un exemplu de beneficiu din această categorie.