Ce le-a făcut statul banilor noștri - Murray Rothbard - recenzie

“Ce le-a facut statul banilor noştri” o întrebare care persistă încă din sec.XVII-XVII până în zilele noastre.

Moneda formează aria economică cea mai afectată şi mai încâlcită de secolele de amestec guvernamental.

Moneda trebuie să fie furnizată şi reglementată de către govern, acesta trebuie să bată moneda, să emită bancnote,să creeze bănci centrale ,să mărească sau să diminueze masa monetară, să stabilizeze nivelul preţurilor.

Moneda a fost una din primele mărfuri controlate de guvern iar piaţa liberă din sec.XVII- XVIII – nu a lăsat urme prea adânci în sfera monetară.

Barterul reprezintă schimbul direct de bunuri şi servicii utile care abia ar fi de ajuns pentru asigurarea funcţionării unei economii primitive, negenerând o situaţie cu mult mai bună decât autarhia deplină. Problemele de bază ale barterului sunt indivizibilitatea şi lipsa de coincidenţă a nevoilor.

De-a lungul anilor multe bunuri au fost utilizate ca mijloace de schimb şi anume : tutunul în Virginia, zahărul în India, sarea în Abinisia, vitele în Grecia antică, cuiele în Scoţia ,arama în Egiptul antic precum şi grânele, perlele, ceaiul, pieile de animale şi cârligele de undiţă etc.

Aurul şi argintul au ajuns la stadiul de bani prin concurenţa de pe piaţă eliminănd astfel din acest rol celelalte bunuri, acestea fiind cât mai intens cerute pentru fabricarea podoabelor dar şi ca schimb Argintul a fost utilizat în schimburile de valoare mai mică, pe când aurul era considerat a fi mai potrivit pentru tranzacţiile de valoare mare,astfel piaţa liberă a socotit aurul şi argintul ca fiind cele mai potrivite pentru a juca rolul de bani.

O monedă nu se poate naşte nici prin decizia bruscă a unui grup de a o crea dintr-un material nefolositor, nici prin emitera de către guvern a unui decret prin care anumite bucăţi de hârtie să fie numite ,bani.

Banii sunt pur şi simplu o marfă , diferind de alte mărfuri prin faptul că sunt ceruţi în principal în calitate de mijloc de schimb.

Bunurile şi serviciile se vând pe bani iar banii sunt folosiţi pentru a cumpăra alte bunuri şi servicii pe care le doresc oamenii Raporturile de schimb exprimate în bani şi compararea valorii de piaţă a fiecărui bun cu aceea a oricărui alt bun reprezintă preţul, iar moneda- marfă serveşte ca numitor comun pentru toate preţurile.

Majoritatea bunurilor fizice tangibile se comercializează după greutate, aceasta fiind elementul distinctiv al unui bun tangibil şi acesta este motivul pentru care tranzacţiile se fac în unităţi precum tona, pfundul, uncia, dramul, gramul etc. Toate unităţile de greutate sunt transformabile una în alta.Ţările care utilizează sistemul metric consideră ca fiind unitatea de măsură a greutăţii gramul,alte ţări cum ar fi Anglia sau America preferă a socoti în dram sau uncie.

În timpul în care ţările adoptaseră etalonul de aur,moneda americană era dolarul,cea franceză,francul şi cea germană marca.Dar aceste nume rămâneau decât denumiri ale unor cantităţi de aur sau argint.De exemplu lira sterlină britanică semnifica,la origine, o greutate de un pfund de argint.

Dolarul îşi are originea în denumirea dată în secolul al şaisprezecelea a unei cantităţi de o uncie de argint bătută ca monedă de un conte din Boemia numit Schlick. Monedele bătute de contele Schlick şi-au câştigat o reputaţie bună graţie uniformităţii şi fineţii lor încât au numite “talerii lui Joachim” şi, în cele din urmă, taleri. Astfel numele de dolar a evoluat din taler.

Piaţa liberă va alege ca unitate bănească acea dimensiune a monedei-marfă pe care ea o va socoti cea mai potrivită.

Cum mărimea sau denumirea unităţii monetare nu au nicio importanţă din punct de vedere economic, nici forma sub care se prezintă metalul ales ca moneda nu are nicio importanţă. Moneda fiind o marfă, stocul total de metal, cât timp se află la dispoziţia omului, alcătuieşte stocul mondial de monedă.Astfel nu contează forma pe care vreo parte a metalului o îmbracă la un moment dat şi că aurul sau alte monede pot fi tranzacţionate în diferite forme,deoarece trăsătura lor esenţială o constituie greutatea.În ultimele secole, aurul şi argintul au fost divizate în monezi metalice pentru tranzacţii cotidiene, de valoare mai mică, şi în lingouri, mai mari, pentru tranzacţiile mai importante.

În vremurile etalonului aur, se socotea că monedele ar fi oarecum mai deplin bani decât lingourile de aur nebătute în monedă (bare, lingouri sau alte forme),deoarece monezile se vindeau cu un premiu faţă de lingouri.Aceasta se întâmpla din cauză că premiul provenea din faptul că costă mai mult să fabrici monede din lingouri decât să retopeşti monedele pentru a le transforma iar în lingouri. Din cauza acestei diferenţe monedele bătute erau mai apreciate pe piaţă.

Economia de piaţa modernă este alcătuită dintr-un număr infinit de schimburi complexe, dependente în majoritatea lor de standarde precise de cantitate şi calitate. Stocul total de bani din societate la orice moment în timp este dat de greutatea totală a cantităţii de marfă ce joacă rolul de monedă.

Bunurile de consum sunt epuizate de consumatori; bunurile de capital şi resursele naturale sunt epuizate în procesele de producere a bunurilor de consum însă banii nu se consumă.Funcţia banilor este aceea de a acţiona ca mijloc de schimb, pentru a permite bunurilor şi serviciilor să circule mai rapid de la o persoană la alta. Toate aceste schimburi sunt exprimate în preţuri băneşti. Preţul banilor este determinat întotdeauna de cerere şi ofertă.

Piaţa liberă întotdeuana vine în ajutor,în momentele în care există dubii în ceea ce priveşte transpotul de aur în cantităţi mari.Astfel anumite firme vor avea success pe piaţă în furnizarea de servicii de depozitare.Unele dintre ele vor deveni depozite de aur şi se vor ocupa cu depozitarea şi stocarea aurului pentru miile de proprietari.Aceste firme vor trebui a le da proprietarilor chitanţe de depozit prin care aceştia vor putea să-şi ceară înapoi bunurile în orice moment doresc şi vor câştiga un profit ca orice alt depozit.

Pe măsură ce piaţa se dezvoltă, trei limite se vor constitui Prima este dată de măsura în care oamenii fac apel la aceste depozite de monedă, numite bănci, în loc să utilizeze banii gheaţă. A doua limită este dată de mărimea clientelei fiecărei bănci. În al treilea rând, clientela trebuie să aibă încredere în onestitatea băncilor lor. Pe măsură ce băncile se înmulţesc şi încrederea în ele sporeşte, clienţii pot găsi că e mai avantajos ca în multe cazuri să renunţe la utilizarea chitanţelor ca titluri de proprietate,aceste chitanţe purtând denumirea de bancnote,şi în locul lor să prefere ca titluri asupra aurului conturile scripturale la vedere.Astfel conform limbajului specializat în domeniul monetar acestea au fost numite depozite bancare.