Coeziunea Economică și Socială

INTRODUCERE

Paradigma Politicii de coeziune o constituie transferul de resurse, prin intermediul Fondurilor Structurale şi de Coeziune, dinspre statele mai bogate spre cele mai puţin prospere.Conform celor stabilite în Actul Unic European, Comunitatea işi propune „să reducă diferenţele dintre diferitele regiuni şi rămânerea în urmă a celor defavorizate în scopul dezvoltarii armonioase a întregii Comunitaţi prin întărirea coeziunii economice şi sociale” (Uniunea Europeana, Actul Unic European, JOCE/DOCE, L. 169/29. VI. 1987).Prin coeziune nu se doreşte o omogenizare a regiunilor, deoarece acest lucru ar fi nu numai imposibil, dar şi dăunator într-o economie de piaţă prin excelenţă liberă precum cea europeană, ci doar realizarea convergenţei in dezvoltarea acestora şi eliminarea disparitaţilor dintre cele situate la polii opuşi.

În plus, coeziunea răspunde principiului solidarităaţii, economia de piaţă europeană fiind, de fapt, definită ca „ economie socială de piaţă”.Coeziunea înseamnă sporirea oportunităţilor economice şi sociale a regiunilor defavorizate, cu atât mai mult în contextul extinderii UE spre fostele state comuniste, aşa cum apare şi în Agenda 2000 sau Concluziile Consiliului European de la Berlin din 1999.

Politica de coeziune economico- socială a avut un precedent prin Politica Regională, dezechilibrele existente între regiunile Europei comunitare, agravate de succesivele extinderi, afectând realizarea integrării, creşterea tensiunilor inflaţioniste, piaţa internă şi, nu în ultimul rând, aplicarea unor politici comune pentru agricultură, industrie, comerţ, transporturi etc.

După anul 2000, Uniunea Europeana trebuia să facă faţă unor noi provocari precum globarizarea economiei, desavârşirea Uniunii Economice şi Monetare şi, în fine , extinderea spre PECOS.Din aceste motive, Comisia a propus consolidarea financiară a politicii de coeziune prin avansarea sumei de 275.000 MECU, pentru exerciţiul financiar 2000-2006.Din această suma, 45.000 MECU ar fi trebuit destinate noilor state membre.A fost, de asemenea, prevăzuta reforma Fondurilor Structurale având la bază o repartizare mai clară a responsabilităţilor.Aceasta reforma avea drept priorităţi:

-asigurarea unei concentrări sporite a fondurilor;

-o descentralizare superioară a acstora;

-simplificarea procedurilor, in special a celor financiare.

În opinia Comisiei, existau mijloacele necesare unui răspuns adecvat la aceste provocări doar în măasura în care cei 15 erau dispuşi să demonstreze voinţa politică de a continua aplicarea unuia dintre principiile de bază ale UE- cel al solidarităţii- şi după anul 2000.Altfel spus:

-menţinerea solidarităţii UE-15, ceea ce vom numi „solidaritatea Nord-Sud”;

-finanţarea solidarităţii UE-27, ceea ce vom numi „solidaritatea Vest-Est”.

În final, cifrele aprobate nu au fost la nivelul propunerilor Comisiei, dar asigurau, totuşi, continuitatea intervenţiilor structurale, în special a Fondurilor de Coeziune (care erau pe punctul de a dispărea conform dorinţei germane).

Politica europeană de coeziune economică şi socială se defineşte astfel progresiv ca având drept scop final reducerea diferenţelor în dezvoltarea dintre regiunile Uniunii cât şi a celor dintre nivelul de trai al poparelor care o compun prin intermediul transferului de resurse între ţările mai bogate şi cele mai puţin prospere.Resursele destinate respectivelor transferuri se concentrau în principal pe zona Fondurilor Structurale(FEDER-Fondul European de Dezvoltare Regională;FSE-Fondul Social European;FEOGA-Fondul European de Orientare şi Garanţii Agricole;IFOP-Instrumentul Financiar de Orientare a Pescuitului) şi a celor de Coeziune ce permiteau finanţarea programelor de dezvoltare acolo unde se considera necesar.

Acest efort de solidaritate comunitară se baza pe ideea că diferenţele nu numai că prejudiciau regiunile şi grupurile sociale defavorizate, dar exprimau şi incapacitatea Uniunii Europene de a-şi valorifica imensul potenţial economic, tehnologic şi uman.Pentru a obţine beneficiul maxim , UE nu putea fi „tratată” doar ca o zonă de liber schimb, ci trebuia-printre altele-să exprime în practică un model de dezvoltare, sau ceea ce cunoaştem a fi „modelul european de societate”.

FONDURILE STRUCTURALE

În privinţa Fondurilor Structurale, cei trei vectori ai Regulamentelor erau:

-concentrarea fondurilor;

-simplificarea atribuirii;

-descentralizarea dublată de întărirea eficacităţii şi controlului în gestionarea acestora.

Comisia a simplificat structura Regulamentelor Fondurilor prin fuzionarea, într-un singur Regulament General, a vechilor Regulamente Cadru şi de Coordonare.Noul Regulament General cuprindea toate principiile comune de aplicare a diferitelor fonduri structurale:

-obiective;

-programare;

-gestiune;

-evaluare;

-control.

Obiective

Comisia prevedea fixarea a trei obiective pentru perioada 2000-2006, faţă de cele şase anterioare:

-Obiectivul 1: promovarea dezvoltării şi ajustării structurale a regiunilor;

-Obiectivul 2:sprijinirea reconversiei economice şi sociale a zonelor având dificultăţi structurale;

-Obiectivul 3:sprijinirea adaptării şi modernizării politicilor şi sistemelor educaţionale, de formare şi crearea a noi locuri de muncă.

Repartizarea Fondurilor Structurale pe obiective era următorea:

-Obiectivul 1:FEDER,FSE,FEOGA-Orientare şi IFOP;

-Obiectivul 2:FEDER,FEOGA-Garanţie şi IFOP;

-Obiectivul 3:FSE.

• Obiectivul 1

Regulamentul General preciza că vor fi considerate regiuni Obiectiv 1 acele unităţi statistice denumite, conform nomenclaturii comunitare, NUTS II (echivalente cu Regiunile de Dezvoltare Economică) ce îndeplineau strict criteriul existenţei unui PIB mediu/locuitor, calculat în putere de cumpărare, inferior a 75% din media UE.

Propunerea de Regulament implica însă şi o reducere , în valoare relativa, a populaţiei „acoperite” de către Obiectivul 1, de la 25,4% din populaţia UE, in perioada 1993-1999, la 20% pentru perioada 2000-2006.