Comerțul Exterior al României

1.Scurt istoric

Referindu-ne la România, înainte de al doilea război mondial economia ţării noastre, ca economie de piaţă tipică, s-a caracterizat prin deschiderea spre exterior, realizând un comerţ dinamic din punct de vedere al ritmului de creştere a importului şi a exportului, al structurii pe mărfurii al schimburilor şi al orientării geografice a acestora.

Extinderea relaţiilor economice externe ale ţării s-a produs în special odată cu Marea Unire, odată cu începutul industrializării economice. Prin măsurile de stimulare a materiilor prime agricole şi mineralele autohtone şi a celor provenite din import pentru a fi astfel exportate. În deceniul al patrulea al secolului XX unele industrii, de exemplu cea a petrolului şi cea a lemnului, au devenit competitive pe plan internaţional, altele, precum cea alimentară, textilă şi metalurgică au început să concureze importurile de produse din aceste domenii, în timp ce industria chimică avea o productivitate cu mult peste media naţională. În anul 1935 România îşi acoperă din producţia proprie cca. 70% din necesarul de produse industriale, din care 25% la maşini şi utilaje.

Exportul a început să se diversifice, cuprinzând nu numai cereale şi petrol ci şi lemn şi produse din lemn, animale vii şi produse animaliere, produse alimentare în general precum şi produse ale industriei uşoare şi chimice. La import erau preponderente maşinile şi utilajle destinate noilor industrii şi mecanizării agriculturii.

De asemenea, orientarea geografică a schimburilor s-a diversificat, cele trei ţări principale partenere în trecut, Austro-Ungaria, Germania şi Italia, adăugîndu-li-se noi parteneri importanţi precum Anglia, Belgia, Cehoslovacia, Franţa şi Statele Unite ale Americii.

Politica comercială a României a fost în perioada interbelică deosebit de activă, având un caracter mai liberal sau mai protecţionist, în funcţie de partidul istoric aflat la guvernare: naţional-liberal şi, respectiv, ţărănesc. Merită subliniat faptul că ea a utilizat întreaga gamă de instrumente practicate de ţările cu economie de piaţă: instrumente tarifare, respectiv tariful vamal; instrumente netarifare, respectiv contigente de import şi în unele situaţii şi de export; instrumente de promovare şi de stimulare a exportului, în mod frecvent prime de export sau cursuri multiple la import şi export.

Un moment de referinţă în evoluţia politicii comerciale a României, l-a reprezentat adoptarea în 1929 a Trifului vamal Madgerau, tarif destul de elaborat şi modern pentru acea perioadă. Prin nivelul deferenţiat al taxelor vamale Tariful Madgearu favorizează importul de materii prime şi de produse intermediare utilizate în producţia de export, precum şi importul de maşini destinate mecanizării agriculturii.

În toată această perioadă balanţa comercială a României a fost, însă, deficitară, balanţa de plăţi fiind echilibrată prin resursele de aur. În aceste condiţii, aşa cum au procedat şi alte ţării, s-a renunţat la convertibilitatea leului în aur.

În timpul celui de-al doilea război mondial, comerţul exterior al României, ca de altfel întreaga economie românească, a fost subordonat intereselor de război şi orientat în special spre relaţiile cu Italia şi Germania.

În perioada 1945-1989, economia României a fost tipic central-planificată, iar în ultimi ani hipercentralizată.Prin promovarea şi aplicarea „planului” s-a forţat dezvoltarea industrială a ţării, în special a construcţiei de maşinii, industrie considerată „pivot” al economiei naţionale. În acelaşi timp sectorul agricol şi agro-industrial a trecut pe planul secundar, iar producţia de bunuri de consum a fost practic neglijabilă.

Forţată de o rată de creştere dintre cele mai ridicate din lume, în jur de 30% pe an, industria, în primul rând, şi economia, în general, au înregistrat ritmuri de creştere ridicate. Cu toate acestea, volumul său nu a depăşit 25% din PIB cu acest procent România situându-se pe ultimele ţări din Europa. Totodată, ponderea României în comerţul mondial era în jur de 0,5%.

Către anul 1989, pe plan intern, România se considera o ţară industrial-agrară, iar pe plan internaţional se autodeclara ţară în curs de dezvoltare.

Tabel nr.1. Situaţia importurilor şi a exporturilor în perioada 1950-1989

Sursa: Anuarul Statistic al României 1991, Comisia Naţională de Statistică, pg 604-605 (datele sunt exprimate în milioane lei valută pentru perioada 1950-1980,respectiv în milioane lei pentru perioada 1981-1989)

Evoluţia comerţului exterior al României pe grupe de mărfuri în perioada 1950-1989 reflectă schimbările majore intervenite în economia României. Astfel dintr-o ţară cu o economie preponderent agrară care avea nevoie de masive importuri de maşini şi utilaje industriale precum şi de alte mărfuri industriale (categorii ce deţin 48,5% din totalul importurilor în 1950), România devine un puternic exportator de astfel de mărfuri ce deţineau, în 1989, 47,36% din totalul exporturilor (faţă de doar 5,5% în 1950).

Merită menţionat, de asemenea, şi rolul major jucat de masivele importuri de combustibil, materii prime, cu precădere petrol, minereu de fier, cărbune energetic, cocs şi materiale neferoase, precum şi importul unor maşini şi utilaje pentru existenţa unui puternic sector industrial într-o ţară cu rezerve naturale extrem de reduse. În 1989, de exemplu, aceste importuri au reprezentat 56,03% din totalul importurilor efectuate.

Situaţia anului 1988 arată foarte clar până unde s-a putut ajunge în materie de planificare greşită a comerţului exterior. Astfel, importurile au fost puternic restricţionate, situându-se la doar 72,24% din valoarea importurilor din 1981 şi la doar 67,08% din valoarea exporturilor din acel an. O asemenea situaţie, total anormală, se reflectă în ţară prin numeroasele lipsuri, atât ale producţiei autohtone ce erau dirijate cu prioritate la export, cât şi a produselor străine, ce constituiau o adevărată „rara avis”.

În această perioadă orientarea geografică a comerţului exterior a fost subordonată intereselor ideologice. În primii zece anii, exportul şi importul se realiza aproape integral cu ţările membere ale Consiliului de Ajutor Economic Reciproc (C.A.E.R.) înfinţat în 1949. Dacă până la înfinţarea CAER-ului colaborarea economică şi tehinico-ştinţifică dintre ţările care au devenit ulterior membre ale acestei organizaţii, se desfăşurau pe baze bilaterale, odată cu creare acestuia au fost puse bazele colaborării multilaterale. Trebuie făcută precizarea că, datorită instituirii, în toate aceste ţării a monopolului de stat asupra comerţului exterior şi a relaţiilor vamale colaborarea dintre aceste ţări avea loc la nivel interguvernamental şi principala formă a constituit-o coordonarea planurilor de dezvoltare economică a statelor membre, concretizate în acorduri comerciale încheiate între statele membre şi care coincideau în acelaşi timp cu planurile cincinale ale ţărilor respective.

În anii 1953-1954, Marea Britanie, iniţiase contracte importante cu Estul, în urma cărora au avut loc mai multe runde de negociere pentru încheierea unor eventuale acorduri cu Cehoslovacia, Polonia, Ungaria şi România. Aceasta din urmă a încercat iniţierea unor legături comerciale cu ţările din America de Sud, în special cu Argentina , însă tratativele au eşuat lamentabil.

Începând cu anii 1955 şi, mai ales, după 1965 s-a realizat o deschidere spre ţările Europei Occidentale şi S.U.A.

După 1965 a fost lansată teza „comertul cu toate ţările lumii”. În acest context au început să crească schimburile cu ţările în curs de dezvoltare.