Comunicarea

ARGUMENT

Comunicarea este primul instrument spiritual al omului în procesul socializării sale. Comunicarea a fost definită ca o formă particulară a relaţiei de schimb între două sau mai multe persoane, între două sau mai multe grupuri care are ca elemente esenţiale relaţia dintre indivizi sau dintre grupuri, schimbul, transmiterea şi receptarea de semnificaţii, modificarea voită sau nu a comportamentului celor angajaţi.

Comunicarea umana se ocupa de sensul informaţiei verbale, prezentata în forma orala sau scrisa şi de cel al informaţiei non verbale, reprezentata de paralimbaj, mişcările corpului şi folosirea spaţiului.

Noţiunile de limbaj, limbă, comunicare au mai multe sensuri, fiind considerate polisemantice. Aceasta se datorează faptului că fiecare noţiune prezentă este foarte complexă, dar şi faptului că fiecare din aceste noţiuni- comunicare, limbă, limbaj - sunt studiate de mai multe discipline ştiinţifice (lingvistica, psihologia, sociologia, semiotica), care aduc propriile lor perspective de abordare, nu întotdeauna identice sau măcar complementare.

Principala problemă pe care o presupune studiul noţiunii de comunicare este aceea a stabilirii conţinutului şi a mijloacelor prin intermediul cărora acesta este transmis.

- comunicarea are rolul de a-i pune pe oameni în legatură unii cu ceilalţi, în me-diul în care evoluează;

- în procesul de comunicare, prin conţinutul mesajului se urmăreşte realizarea anumitor scopuri şi transmiterea anumitor semnificaţii;

- orice proces de comunicare are o triplă dimensiune: comunicarea exteriorizată (acţiunile verbale şi nonverbale observabile de către interlocutori), metacomunicarea (ceea ce se înţelege dincolo de cuvinte) şi intracomunicarea (comunicarea realizată de fiecare individ în forul său interior, la nivelul sinelui

- orice proces de comunicare se desfăşoară într-un context, adică are loc într-un anume spaţiu psihologic, social, cultural, fizic sau temporal, cu care se află într-o re-laţie de strânsă interdependenţă;

- procesul de comunicare are un caracter dinamic, datorită faptului că orice co-municare, o dată iniţiată, are o anumită evoluţie, se schimbă şi schimbă persoanele implicate în proces;

- procesul de comunicare are un caracter ireversibil, în sensul că, o dată transmis un mesaj, el nu mai poate fi „oprit“ în „drumul“ lui către destinatar.

La cele enumerate mai putem adăuga:

- în situaţii de criză, procesul de comunicare are un ritm mai rapid şi o sferă mai mare de cuprindere;

- semnificaţia dată unui mesaj poate fi diferită atât între partenerii actului de co-municare, cât şi între receptorii aceluiaşi mesaj;

- orice mesaj are un conţinut manifest şi unul latent, adeseori acesta din urmă fiind mai semnificativ.

CAPITOLUL 1

COMUNICAREA – GENERALITATI

1.3 Notiuni introductive

Într-un sens foarte larg, comunicarea desemnează orice proces prin care o informaţie este transmisă de la un element la altul, aceste elemente fiind de natură: - biologică(comunicaţiile în sistemul nervos),

- tehnologică (procedeele de telecomunicaţii)

- socială.

Teoria generală a comunicării studiază caracteristicile şi relaţiile dintre factorii de ordin general care facilitează transferul unei cantităţi de informaţii de la un obiect la altul şi, pe baza utilizării unor metode operaţionale, recomandă căi de stabilire a unor regimuri optime de circulaţie a informaţiei în cadrul diferitelor tipuri de sisteme.

„Comunicarea interumană se bazează pe un ansamblu de procese psihomotorii specific umane, limbajul, în care un loc deosebit revine componentei conştiente, gândirii. Această formă de comunicare se poate realiza şi prin utilizarea unor mijloace nonverbale cu funcţie de semnalizare, atitudini posturale, mimico-gestică, sunete nonverbale, etc… Conform modelului comunicaţional al psihicului uman, sugerat de teoria comunicării, întreaga activitate psihică este concepută ca o reţea de comunicare informaţională, în ordine interspecifică (cu alţii, cu lumea) şi infraspecifică (cu sine, între subsistemele sistemului psihic individual).”

Dacă ne referim la comunicarea specific umană, ea reprezintă „liantul indivizilor dintr-o colectivitate, ce oferă posibilitatea cunoaşterii opiniilor acestora, a omogenizării sub aspectul psiho-social, asigurând funcţionarea normală a colectivului, indiferent de natura şi mărimea sa.”

În accepţiunea sa generală, comunicarea reprezintă un mod de manifestare a gândurilor şi sentimentelor cu ajutorul vorbirii, scrierii, gesturilor, mimicii, în scopul de a te face inţeles.

În accepţiuni speciale, comunicarea poate însemna o intervenţie orală în faţa unui auditoriu; un mesaj care este transmis pe linie ierarhică într-o organizaţie; o relaţie bidirecţională între subiect şi agent într-o situaţie pedagogică; un mijloc prin care indivizii scapă de singurătate printr-un schimb cu semenii lor; un schimb de informaţii între doi corespondenţi prin intermediul unui canal de transmisie, etc.

Etimologia cuvântului vine din cuvântul latin communicare având sensul „a pune în comun”.

Cea mai simplă schemă a procesului de comunicare a fost propusa încă din anul 1934 de Karl Buhler în lucrarea ,,Die Sprachtheorie” .