Concepte de Bază Privind Managementul

Definiţii. Evoluţie. Principii. Funcţii

• Conceptul de management trebuie privit în multiplele sale ipostaze, şi anume: aceea de activitate practică, cea de disciplină ştiinţifică şi aceea de centru de decizie.

• Sub aspectul activităţii practice, managementul reprezintă o serie de procese şi relaţii de management sau, mai explicit, un tip special de muncă intelectuală, prin care o persoană (managerul, leaderul, conducătorul) determină alte persoane să desfăşoare anumite activităţi, în vederea realizării unuia sau mai multor obiective, în condiţii de eficienţă.

• Ca ştiinţă, managementul constituie disciplina ce are ca obiect de studiu, procesele şi relaţiile de management din cadrul unei organizaţii şi care urmăreşte descoperirea legităţilor şi principiilor care le guvernează, precum şi conceperea de noi sisteme, metode, tehnici şi modalităţi de conducere, astfel încât să asigure creşterea competitivităţii.

• Managementul, a căpătat, prin extensia sferei semantice, un nou sens, acela de centru de decizie. Ca centru de decizie, managementul reprezintă persoana sau grupul de persoane, investite cu o autoritate formală, în virtutea căreia adoptă decizii, prin care vor influenţa activitatea şi/sau comportamentul altor persoane.

• Dicţionarul explicativ al limbii române defineşte managementul ca fiind: a) activitatea şi arta de a conduce; b) ansamblul activităţilor de organizare, de conducere şi de gestiune a întreprinderilor; c) ştiinţa şi tehnica organizării şi conducerii unei întreprinderi.

• Managementul este acel proces prin care se coordonează, se conduc, se planifică şi se controlează activităţile desfăşurate într-o organizaţie, astfel încât să se asigure atingerea scopurilor acesteia cu maximul de eficienţă.

• Managementul este ştiinţa care se ocupă cu studiul proceselor de conducere, prevedere (anticipare), organizare, antrenare şi control a resurselor în vederea atingerii scopurilor organizaţiei

• Într-o accepţiune largă, managementul reprezintă un sistem de principii, metode şi tehnici de decizie şi acţiune, în vederea atingerii obiectivelor stabilite.

• În esenţă, managementul este o modalitate eficientă de a conduce şi a gestiona (firme, organizaţii, asociaţii), de a stabili scopuri şi obiective, de a construi strategii şi de a organiza activităţi, de a utiliza cu eficienţă oamenii, tehnologia şi resursele materiale.

• Henry Fayol, consideră că managementul este „o artă grea care reclamă inteligenţă, experienţă, hotărâre şi măsură”, iar Peter Druker identifică managementul cu arta de a organiza resursele întreprinderii pentru atingerea performanţelor preconizate, considerându-l „mai repede practică decât ştiinţă sau profesiune, deşi conţine elemente din ambele”.

• Unul din întemeietorii ştiinţei conducerii, F.W. Taylor, sublinia că acumularea cunoştinţelor exacte în domeniu constituie fundamentul ştiinţific al managementului, în timp ce arta intervine la aplicarea lor în practică.

• Managementul este un proces conştient de coordonare a acţiunilor individuale şi de grup pentru realizarea obiectivelor firmelor, într-un mod care să fie favorabil pentru o mare parte a societăţii.

• Cu toate că, potrivit unei expresii consacrate, managementul ar reprezenta „cea mai nouă dintre ştiinţe şi cea mai veche dintre arte” nu mai este întru totul adevărată, având în vedere că deşi s-au cristalizat o serie de ştiinţe, totuşi managementul reflectă foarte bine dublul caracter, adică, acela privind istoria activităţii şi vârsta „fragedă” ca ştiinţă.

• Având în vedere că ştiinţa managementului plasează în centrul acţiunilor sale omul, atât ca factor decizional cât şi ca factor de execuţie, se poate spune că oamenii reprezintă în acelaşi timp obiectul şi subiectul ştiinţei managementului. Din acest motiv, analiza proceselor şi relaţiilor de management nu se face doar din perspectivă economică, ci şi psihologică, sociologică etc., ceea ce relevă caracterul multidisciplinar al ştiinţei managementului firmei.

• Pornind de la premisa că scopul principal al managementului firmei, este de creştere a eficienţei firmei, abordând problemele din perspectivă economică şi preluând o serie de concepte şi metode din alte discipline economice (economie politică, analiză economică, marketing, finanţe etc.) se poate afirma că ştiinţa managementului este o disciplină economică de sinteză.

Evoluţia ştiinţei managementului

• Evoluţia istorică a ştiinţei managementului poate fi caracterizată prin patru şcoli principale, sau curente, astfel:

• Şcoala clasică (tradiţionalistă, raţionalistă) reprezentată de Frederick W. Taylor, Henry L. Gantt, Max Weber, Henry Fayol, Chester Barnard;

• Şcoala comportistă (behavioristă) sau a relaţiilor interumane, reprezentată prin operele lui Hugo Muterberg, Mary P. Follet, Abraham Maslow, Douglas McGregor;

• Şcoala cantitativă (matematică) reprezentată de A. Kaufman şi J. Star, Von Neumann;

• Şcoala sistemică (a resurselor informaţionale) reprezentată de H.B. Maynard. Peter Druker, N. Wiener, R. Johnson.

• Şcoala clasică, utilizând cu precădere concepte şi instrumente economice, precum profitul, cheltuielile şi investiţiile, mai ales într-o manieră analitică, s-a concentrat asupra găsirii modalităţilor de creştere a eficienţei muncii şi organizaţiei şi a impregnat managementului un puternic caracter economic.

• Întrucât această şcoală a pus bazele teoriei managementului şi a contribuit esenţial la constituirea ei ca ştiinţă şi-a câştigat statutul de „clasică”, în cadrul căreia specialiştii identifică şi delimitează trei orientări distincte: management ştiinţific, managementul administrativ şi cel birocratic.

• Feredrick Taylor, cunoscut ca „părintele managementului ştiinţific”, afirmă că managementul ar trebui să asigure beneficii cât mai mari atât angajatorilor, cât şi angajaţilor. În acest context, el a formulat pentru prima dată patru mari principii ale managementului:

• înlocuirea sistemelor empirice de studiu cu o ştiinţă a muncii;

• selecţia ştiinţifică a muncitorilor şi perfecţionarea pregătirii lor profesionale;

• condiţionarea rezultatelor bune de alegerea şi formarea ştiinţifică a muncitorilor;

• instaurarea diviziunii egale a muncii între muncitori şi manageri, astfel încât managerii să răspundă de planificarea metodelor de lucru, iar muncitorii să răspundă de executarea lor.

• Taylor a fost cel care a dezvoltat metoda denumită „studiul timpilor de lucru şi al mişcărilor”.

• Un alt reprezentant al şcolii clasice a fost Henry L Gantt, care a elaborat un instrument util în planificarea şi controlul activităţilor, numit„graficul lui Gantt”, utilizat şi în prezent.